Abuzul marchează și își pune amprenta în toate felurile posibile și imposibile, care nici măcar nu ți-au trecut prin minte. Simți că îți desparte sufletul de trup și niciunul nu mai e al tău. De trup ai vrea parcă să scapi, îl simți prea murdar și prea străîn ca să-l mai accepți. Iar sufletul vrei să ți-l anesteziezi doar că să nu mai simtă. Nimic. Dar dincolo de tine, îți schimbă relațiile și perspectiva despre viață, oameni, Dumnezeu.
Durerea, neputința și trădarea îți umplu sufletul, în timp ce toate sentimentele contradictorii și ambivalente ți-l învăluie ca într-o pânză de păianjen din care ți-e imposibil să scapi. Sentimentele parcă rup bucăți din tine, iar confuzia te poartă pe drumuri străine așa încât nu-ți mai găsești locul și nu te mai regăsești.
Durerea te trântește la pământ și te zdrobește până simți că te face una cu el și nu mai găsești puterea să te ridici. Ai vrea ca fiecare celulă din tine să se scurgă încet printre fisurile pământului până dispari cu totul și nu mai simți nimic. Simți că te frângi în mii de bucăți și fiecare dintre ele are durerea ei care te sfâșie, iar adunate toate la un loc nu le-ai mai putea duce.
Neputința îți omoară sufletul încet și sigur, fără să-i poți opri sângerarea. Rănile produse de durere sunt atât de vii încât ai impresia că nu se vor închide niciodată, din contră. Neputința îți răpește șansa să alegi și te simți legată de ea pe viață, până îți amorțește sufletul.
Trădarea îți răpește speranța. Acea fărâmă care ți-a mai rămas după ce simți că totul a fost distrus. Cu cât abuzatorul este o persoană mai apropiată, cu atât trădarea este mai mare și costurile pe măsură. Nu există descriere pentru durerea care te sfâșie atunci când realizezi că cel în care aveai încredere ți-a furat tot. Trădarea îți violează demnitatea și îți fură onoarea. Pentru că încrederea și respectul stau la baza relațiilor de orice fel. În lipsa lor, ipocrizia își face cuib. Ipocrizia aia pe care trebuie să o înduri până când reușeșți să te eliberezi. Simți că nu mai valorezi nimic, pentru că nimeni nu abuzează de ceea ce are mai de preț. Și dacă o persoană de încredere îți face asta, cum ai mai putea, vreodată, să-ti recastigi încrederea în ține sau în altcineva? Trezește în tine hipervigilența și suspiciune, așa că fiecare act de bunătate și iubire este trecut prin atâtea filtre până nu mai rămâne nimic.
Nu mai crezi în tine, nu mai crezi în oameni, nu mai crezi în iubire, în bunătate, în valori și parcă totul se răstoarnă și distorsionează, privind doar prin prisma rănilor pe care le porți în suflet. Nu mai tolerezi nici un comportament și atitudine care îți amintește de tragedie. Nu mai accepți lângă tine oameni și nu mai lași pe nimeni în sufletul tău. Te ascunzi în spatele unor ziduri groase care îți oferă iluzia de siguranță și ai vrea să îți anihilezi orice urmă de simțământ. Pe de altă parte, golul ăla imens se cere a fi umplut, rănile să fie vindecate, durerea alinată, speranța redată, încrederea recâștigată. Și totuși refuzi, încercând să controlezi tot așa încât să nu mai ajungă nimic la tine. Devii propriul prizonier al suferinței, dar cel puțin te închizi acolo de bunăvoie și nimeni, dar nimeni nu îți mai poate înfrânge voința.
Dacă cineva stârnește-n tine orice urmă de sentiment, te simți în pericol și te închizi mai tare. Când cineva încearcă să ți se apropie de suflet, te îndepărtezi. Și dacă totuși cumva reușește să-ți ajungă la inima, fugi încotro vezi cu ochii. Decât să mai intre cineva în inima ta, mai bine o scoți din piept și o îngropi adânc. N-ai mai avea puterea să o lași în mâinile cuiva când știi că ți-a fost pângărită. Încrederea nu se clădește pe lipsa greșelilor, ci pe disponibilitatea de a le asuma și îndrepta, de a repara fiecare fisură prin sinceritate și capacitatea de a deveni vulnerabil. Așa că, paradoxal, eșecul deschide ușa pentru ca onoarea să îndrepte fiecare fisură și să vindece fiecare rană. (Dan Allender)
Confuzia ucide sentimentele. Ea transformă orice experiență care poate provoca bucurie, în ceva suspect și periculos. Cu cât ea este întreținută mai mult, cu atât îndepărtează mai tare. Cineva care a trecut prin lucruri așa de teribile, are nevoie de siguranță, de protecție, de stabilitate pe care să fie clădită încrederea, respectul și iubirea, pentru că să poată acceptă și să se poată bucura de oameni, sentimente, experiențe, trăiri. Confuzia și ambivalența (să pendulezi mereu între doi poli) nu aduc vindecare, ci mențin rănile deschise. Iluziile devin atât de periculoase, încât nimic nu sperie mai tare pe lumea asta o persoană care a trecut printr-un abuz sexual, în care totul i-a fost distrus, ca o iluzie clădită pe nisipuri mișcătoare.
Consecințele nu sunt aceleași pentru fiecare, pentru că oamenii simt și resimt diferit. Dar toate distrug și duc pe drumuri greșite, toate lasă în urmă răni deschise și durere, toate au nevoie să fie conștientizate, vindecate și îndreptate. Pentru cei ca mine, care le-am resimțit în acest fel, teama a fost mai mare și mecanismul de autoprotecție mai puternic. Pentru alții, nevoia de afecțiune a fost cea care a preluat conducerea, învingând teama sau orice alt obstacol le-ar fi stat în cale. Dar nu există trecut îngropat și uitat în care abuzul să nu-și facă simțite efectele oricât de devreme sau târziu ar fi.
Și totuși… cumva, cineva, cândva poate să-i reaprindă speranța. Din ea începe să renască totul și să se refacă poate mai frumos ca înainte. Până la urmă o asemenea experiență, chiar dacă dă senzația că te distruge, reușește să te transforme dacă este Dumnezeu în spatele ei. Însă nimeni nu reușește singur, oricât de mult ar vrea să se bazeze doar pe propriile forțe renăscute din cenușă. Pentru că fără ajutor, te refaci strâmb, deformat, greșit atât în ce te privește pe tine cât și relațiile cu ceilalți sau modul în care privești viața.
Și până la urmă tot dragostea, sentimentul ăla care te sperie atât de puternic și te pune pe fugă, reușește să te ajute să te vindeci și te transformă așa cum nici o altă forță din lume nu o poate face. Da, dragostea are putere mai mare să te modeleze decât a făcut-o abuzul.
