Mă gândesc de ceva vreme dacă să scriu toate astea, pentru că nu reușesc să le pun într-o formă potrivită. Mai încerc. De data asta despre mine, despre ceea ce îmi provoca teamă, rușine, vinovăție, autocondamnare și sfârșind cu resemnarea că a trecut și nu mi-a afectat viața, deci n-a fost chiar atât de rău. Ba a fost și putea să fie mult mai rău.

Are tata o teorie care speră să fie valabilă: ce nu-ți aminteșți, nu te afectează. Adică ceea ce ți se întâmplă până pe la vârsta de 2, 3 ani nu are cum să te afecteze pentru că nu îți rămâne în conștient. Bun, conștientul e monstrul vizibil cu care te lupți, dar subconștientul e monstrul invizibil. Pentru mine, cel invizibil a fost mai periculos și ceea ce nu știam era că lasă consecințe grave. Acum știu și m-am hotărât să le împărtășesc și altora. Sunt lucruri de care până și oamenii apropiați se șochează, pentru că nu-și închipuiau niciodată asemenea lucruri despre mine.

Primul “monstru” invizibil a fost groaza de moarte cu care aveam impresia că mă născusem, pentru că tata reușea să îmi inducă cel mai puternic această stare până în momentul în care îmi pierdeam cunoștința. Sau trăiam cu un stres permanent în prezența lui. Putea fi explicat prin faptul că se purta urât cu mine, dar teama aia de moarte era justificată prin ceea ce mi se intamplase mult prea devreme ca să conștientizez.

Al doilea “monstru” invizibil era predispoziția la alte abuzuri de natură sexuală. Atunci când mă sărutăm cu cea mai bună prietenă a mea (în copilăria destul de fragedă și naivă), nu mi se părea ceva greșit ca ea să mă învețe asta. Știam că e păcat să te pupi cu băieți, dar de fete nu îmi spusese nimeni, deci presupuneam că e ok. Faptul că nu ne ascundeam, îmi dădea senzația că nu e nimic în neregulă. Până când parcă de niciunde a apărut rușinea pe de-o parte, și plăcerea pe de altă parte. Simțeam că primesc afecțiunea care îmi lipsea, dar și disconfortul că e ceva greșit și se ducea o lupta-n mine la care nu știam cum să mă raportez. Mai târziu am aflat că nu eram pe drumul corect și m-au copleșit sentimentele de vinovăție. Iar în adolescență puteam răsuflă ușurată că deși experiența asta din copilărie m-a marcat, era clar că îmi plac băieții. Pentru că viața să fie mai interesantă, tocmai acea prietenă din copilărie a încercat să câștige inima băiatului care-mi plăcea mie.

Al treilea “monstru” invizibil era teama de apropiere fizică față de băieți. Nu știam de unde vine, nici nu o conștientizam măcar, dar eram foarte mândră de atitudinea mea de a-i ține la distanță. De altfel, îmi erau cei mai buni prieteni, confidenți, sfătuitori, prieteni de nădejde care nu mă lăsau la greu, dar nu exista dezamăgire mai mare decât să aflu că ei treceau la nivelul următor de sentimente. Mă simțeam trădată și într-un fel eram, pentru că încrederea mea nu mai putea fi reclădită. Însă până în acel punct îmi împlineau anumite nevoi emoționale care nu mi-au fost împlinite în copilărie. Iar când cineva mă supăra, mă răzbunam pe el ca și cum m-aș fi răzbunat pe tata, făcându-mi dreptate. Problema a apărut când am descoperit că am și eu suflet, sentimente, că bate și inima mea într-un anumit fel de care nu o credeam în stare. Ce-am făcut când am simțit că mă îndrăgostesc? Un pact cu mine și cu Dumnezeu că până nu voi ajunge majoră, nu voi avea iubit. Nesigură pe inima și rațiunea mea că pot lua decizii bune, de teamă să nu sufăr, am găsit cea mai bună metodă să mă protejez de un posibil dezastru, fără să știu că avea legătură cu ceea ce mi se întâmplase când eram prea mică.

Consecințele care apar sunt strâns legate de neputință, trădare, ambivalență. Pe deoparte aveam nevoie de afecțiune din partea persoanelor de sex opus, pe de altă parte îmi era teamă. Și teama a câștigat. Mi-am promis că niciodată nu voi mai lăsa pe nimeni să mă facă să sufăr, pentru că mi se părea atât de nedrept. Și așa cum am știut eu mai bine, am avut grijă de mine. Însă cea mai mare grijă a avut-o Dumnezeu, pentru că dacă nu era El să-mi țină viața în palmele Lui, puteam ajunge foarte ușor un dezastru.

Dincolo de aceste consecințe, există altele mai subtile și mai greu de identificat. Dar pe de altă parte îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că m-a păzit de altele mai grave, pentru că un abuz sexual are multe urmări care pot duce spre dependențe (de substanțe, pornografie, violență), prostituție, relații homosexuale, trafic de persoane în vederea exploatării sexuale, infracționalitate, tulburări de personalitate și multe altele. M-a păzit inclusiv de a nu-mi crea în propria familie același cerc vicios abuziv, pentru că există un mare pericol ca persoanele crescute în astfel de familii să urmeze același tipar și în familiile pe care și le formează.