Era o zi ca oricare alta și nu mă așteptam la nimic deosebit, când am primit vestea care avea să-mi dea viața peste cap. Am crezut inițial că mesajul e o exagerare și l-am mai citit o dată. Și încă o dată. Apoi am început să pun întrebări la care tata abia aștepta să răspundă.
„A recunoscut că are pe altcineva și a plecat de tot.” Parcă era bucuros că a avut dreptate, pentru că războiul dintre el și mama a existat dintotdeauna și nu mai aveam putere să rămân pe câmpul de lupta. Îmi doream tare mult să vorbesc cu ea, să-mi spună că nu e adevărat, că totul e un alt scenariu menit să o pună pe ea într-o lumina proastă, într-un spectacol ce părea că nu se mai termină pe măsură ce adună tot mai mulți spectatori la drama familiei noastre.
O singură dată mi-a răspuns la telefon și după ce mi-a spus că nu are nimic de discutat, a închis. Am hotărât să merg la ea, un drum de câteva sute de km parcursi plângând și cu mii se scenarii în minte despre cum să o conving să nu îmi întoarcă spatele. Însă înainte să ajung, a plecat și n-am mai reușit să o văd. Am simțit că totul se prăbușește în jurul meu cu tot cu mine. Nu înțelegeam cum mama care mă iubea îmi întorcea spatele fără pic de compasiune. Multă vreme a refuzat să îmi vorbească. Plecase la alt bărbat și nu accepta să discute cu nimeni decât în prezența lui. Iar eu n-am avut puterea să îl văd, totul îmi părea un coșmar care îmi doream să se termine, nu să se confirme.
Eram confuză nu doar pentru că părea că dintr-o dată iubirea ei dispăruse, dar pentru mine ea era un model frumos de principii sănătoase morale și spirituale care acum erau întoarse pe dos cu totul. Oricât încercam să înțeleg, eram convinsă că la mijloc e o neînțelegere și dacă aș putea vorbi cu ea, am putea clarifica. În acel moment eram dispusă să fac orice pentru ea. Orice, chiar și să îmi sacrific familia doar ca ei să-i fie bine. Înțelegeam că vrea să stea departe de tata, o făcea de multe ori când se refugia la mine sau la părinți, dar nu înțelegeam de ce vrea să stea departe de noi. Tot ce-mi doream era să-mi spună că nu e adevărat. M-am rugat mult să-mi dea șansa să vorbim, dar când s-a întâmplat, fiecare cuvânt devenea o sabie ascuțită care îmi străpungea adânc sufletul și îl făcea franjuri.
„Eu nu mai am copii, doar copii spirituali.” Sau „pentru mine ați murit” ori „nu v-am iubit niciodată.” Spunea că Dumnezeu i-a cerut să renunțe la noi și ar fi zis orice numai să o lăsăm în pace. A încercat să-mi explice că rolul ei de mama s-a încheiat, că și-a făcut datoria începând cu nașterea și alăptatul până la momentul când am crescut și am plecat de acasă. Am crezut că sunt cuvinte spuse la supărare, dar a continuat la fel. Simțeam că cineva îmi luase mama și mi-a trimis o străină în locul ei, hotărâtă să se răzbune și să-mi facă rău. La întrebarea de ce îmi face rău, mi-a spus că așa i-a cerut Dumnezeu să ne pedepsească aici pe pământ, ca să nu suferim pedeapsa veșnică. Nu intelegeam nimic din ce se întâmplă. Speram să fie un moment de rătăcire și să își revină. Să revină. Din păcate însă, cu fiecare an care a urmat, ne-a demonstrat că ceea ce spunea era real, dureros de real.
Astăzi se împlinesc 15 ani de când mama a abdicat de la rolul ei de mamă. Iar durerea în loc să se diminueze se tot adună, pentru că mama ține să-mi demonstreze de câte ori are ocazia că a vorbit serios. Aș vrea să pot spune ceva care să îndulcească realitatea, dar cred că singurul lucru bun este că am reușit să o accept, pentru că acum știu că nu o pot schimba.
Am fost supărată când am realizat că iubirea mamei mele a fost doar o iluzie din copilărie, acum sunt recunoscătoare pentru că am avut nevoie de acea iluzie de care să mă agăț ca să supraviețuiesc.
Related Posts
