Cea mai valoroasă moștenire

Ai mei părinți nu au avut prea multe de oferit, ci puține dar valoroase.

Iubirea de Dumnezeu. Mi-au insuflat-o atât cât au reușit ei personal cât și prin expunerea la un mediu sănătos. Înconjurată de copii ai lui Dumnezeu am ajuns să-L cunosc dar mai ales să-L iubesc și să-mi doresc să îl urmez de mică. Am înțeles că El este singura mea șansă pentru o viață fericită și trăită cu sens, chiar dacă atunci speram doar să-mi fie bine.

Țîn minte și acum seara în care L-am invitat să intre în inima mea și printre lacrimi îl rugăm să-mi ierte păcatele și să-mi schimbe viața. Știu perfect ce cântare ascultam când am izbucnit in plâns conștientă fiind că păcatul mă desparte de El și dorind o nouă șansă. Deja ni se dăduse stingerea și mama a venit lângă patul meu să mă întrebe ce s-a întâmplat și să se roage cu mine. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea atât cu Dumnezeu cât și cu mama. Aveam aproape 7 ani.

Nu eram un copil deosebit, dar unele predici le ascultam cu atâta sete încă de mică și simțeam cum Dumnezeu îmi modelează inima. Iar în clipele grele mă agățam cu toată încrederea de El știind că de acolo îmi vine cea mai mare speranță. La fel cum Îl implicăm în orice decizie importantă și îl rugam să îmi dea discernământ să aleg după voia Lui.

Privind în urmă pot să spun că nu m-a dezamăgit niciodată. Iar persoana care sunt azi sunt doar datorită Lui și a faptului că mi-a purtat de grijă. I-am văzut și simțit implicarea în fiecare aspect al vieții mele, chiar dacă uneori nu pe moment ci la mulți ani distanță.

Iubirea de oameni. Pentru că nu mă regăseam în modelul familiei noastre (disfuncționale în interior dar perfecte la exterior), am avut parte de bunici care n-au fost doar ca niște adevărați părinți pentru mine, ci și un model de familie sănătoasă. Dar dincolo de familia extinsă, părinții mei legau foarte ușor relații și adunau multă lume în jurul lor. Casa noastră era mereu deschisă.. Din mulți oameni e clar că te poți alege cu o grămadă de prieteni, dar n-a fost doar atât. Am învățat la rândul meu să adun oameni în jurul meu iar cei potriviți să rămână, în loc să forțez eu să mă potrivesc undeva unde nu simțeam că îmi e locul.

Iubirea de natură. Este ceva care pentru mine se simte mai bine decât se poate descrie. Natura a fost nu doar un refugiu, ci și o cale de a mă simți mai aproape de Dumnezeu (acolo mă rugam cel mai bine, citeam, studiam), sau locul unde îmi făceam cele mai frumoase și clare planuri. Tot datorită bunicilor si părinților, mari iubitori de natură, am ajuns să ne trăim o mare parte din vacanțe (și nu numai) la munte, în locuri pitorești care au devenit repede favoritele mele. Nu mi-am dorit niciodată vacanțe scumpe, dar de fiecare dată mă bucuram să fiu în mijlocul naturii unde mă simțeam cu adevărat „acasă”. Liniște, pace, armonie. M-a ajutat să-L cunosc pe Dumnezeu și datorită creației Lui, nu doar din ceea ce făcea personal pentru mine.

Am scris de ceva vreme aceste rânduri dar n-am apucat să le public. Astăzi mă gândeam la mama cu durere, la bunica cu dor, la alte femei care îmi sunt ca o mamă cu drag, la mine cu speranța de a fi o mamă mai bună, dar în același timp la cei care n-au avut șansa să-și cunoască mamele, la cei răniți sau abandonați, la cei care nu le mai au, sau la cei cărora cuvântul „mamă” le este încă o rană deschisă. Și aș vrea să spun că există speranță. Dacă simți că n-ai avut o mamă care să fie o binecuvântare, fii tu o binecuvântare! Iar dacă ai o mamă – binecuvântare, prețuiește-o!