Cel mai tare doare "neiubirea"

Printre mesajele frumoase de la oameni care îmi doresc binele, primesc unul plin de săgeți otrăvite ce mi se înfig direct în suflet. Rămân fără vlagă, inima o ia razna, stomacul parcă tocmai a primit un pumn zdravăn și nu mai sunt în stare să articulez nici un cuvânt. Mă las moale în scaun, în timp ce soțul și copiii mă întreabă ce am pățit. Le spun doar că am primit un mesaj de la mama.  Încerc să mă liniștesc în timp ce mii de gânduri mi se învârt în minte. „Ea nici măcar nu știe că-i ziua mea. Sau nu-i pasă.  Are pregătită artileria grea: reproșuri, amenințări, șantaj, manipulare, fără să țină cont că mă doare.” Ar trebui să fiu imună după atâta timp, însă parcă rănile se redeschid de fiecare dată. Mă năpădesc o grămadă de amintiri mult mai dureroase decât ce s-a întâmplat acum și încerc să-mi repet că ea nu e capabilă să perceapă realitatea așa cum o vedem noi, ceilalți.

Aș fi vrut să fie altfel. Aș fi vrut ca și pe mine să mă iubească mama, să simt că-i pasă, să contez, să mă vadă, să mă cunoască, să mă audă, să mă simtă. Aș fi vrut ca iubirea mamei mele pentru mine să nu fie doar o iluzie de care m-am străduit ani de zile să mă desprind în timp ce simțeam că rup o parte din mine.

Pentru că durerea vine de unde aștepți mângâiere și ajunge fix în adâncul sufletului, locul în care doar ființele pe care le iubim ar putea intra.

Nimic nu cred că ne-ar putea zdruncina mai tare  întreaga ființă ca și sentimentul că am fost trădați și în loc de iubirea pe care o credeam reală, să simțim „neiubirea” care înfige în suflet realitatea dureroasă.

Ea da de pământ cu visele noastre, cu dorințele, cu așteptările, cu nevoile cele mai profunde, cu însuși sufletul nostru. Ea sparge în țăndări tot ce-am crezut mai frumos și mai bun, ea demolează senimentul de acasă construit cu greu. Ea ne întoarce întreagă viață cu susul în jos și ne face să ne îndoim de propria realitate și de noi. Nu, până la urmă preferăm să ne îndoim de noi decât de realitate și de cei care nu ne iubesc. Am vrea să fie la noi problema pentru că atunci credem că o putem controla și repara.

Ne izbim de pereții realității cu fiecare încercare de a ne schimbă percepția care credem că e greșită și strâmbă, însă de fiecare dată doare lovitura adevărului pe care încă refuzăm să îl vedem: „neiubirea” doare. Doare mai mult că orice în viața noastră, pentru că realitatea se preface în minciună și normalitatea într-un coșmar.

Greu de conștientizat, de acceptat, de simțit, de trăit. Și până la urmă, când avem puterea să îmbrățișăm acest sentiment, începe vindecarea. Un proces dureros în care de multe ori te oprești și te întrebi dacă n-ai vrea să te întorci măcar o clipă, poate totuși a fost o fărâmă de iubire și ai vrea să o mai simți chiar și pentru un moment.

Este inevitabil ca părinții să nu facă greșeli, să nu rănească, să nu strecoare în sufletul copiilor sentimente mai puțin plăcute, dar toate pălesc pe lângă iubire. Însă in lipsa ei, toată durerea ia amploare.  Ca și copil am trecut prin multe traume, dar niciuna nu a durut mai tare ca lipsa iubirii. Să-ți spună ființa care te-a adus pe lume „nu te-am iubit niciodată”. M-am străduit să iert și să învăț din asta cum să-mi iubesc eu mai mult copiii. Dar pe copilul din mine încă îl doare.