Despre abuzul emoțional îmi este cel mai dificil să scriu pentru că mi s-a cuibărit atât de subtil în suflet încât mi-a fost aproape imposibil să-l conștientizez și în același timp a lăsat cele mai adânci urme. Vorbesc despre mine nu ca să scot în evidență ce fel de părinți am, ci pentru că îmi este cel mai ușor să mă raportez la experiența personală. Nu știu dacă am mai spus asta, dar până nu s-a întâmplat ceva grav care m-a zguduit din temelii, aveam impresia că am părinții perfecți.

În faza de idealizare intră în mod deosebit mama. Iar abuzul emoțional de ea este legat cel mai strâns, pentru că de ea era legată și inima mea. Este persoană care mi-a oferit afecțiunea de care aveam nevoie. Condiționată, dar tot afecțiune era. Și cum rezervorul meu era gol, tanjeam să fac orice doar ca mama să-l poată umple.

Aveam în jur de 3 ani când stăteam pe ultimul rând în biserica, în brațele mamei, care plângea deasupra mea cu suspine pentru că am fost singurul copil care nu a vrut să spună poezie la serbarea de ziua mamei, iar ea, singură mama rămasă fără “cadou”. Țîn minte detalii pe care poate în mod obișnuit un copil la vârstă aia nu le-ar ține minte: rochia ei albastră, locul unde stătea, plânsul ei cu lacrimi mari…, pentru că m-a marcat experiență asta. Simt și acum vinovăția care m-a cuprins în acel moment, că mi-am făcut mama nefericită.

Manipularea și șantajul emoțional sunt două componente de baza ale abuzului emoțional. Am ajuns să mă simt responsabilă pentru nefericirea ei și datoare să o fac fericită. M-am străduit să îmi asum eu rolul părintelui că să o protejez pe ea de toată nefericirea care îi apăsa pe umeri. Inversarea rolurilor se mai numește și incest emoțional, greu de identificat într-un abuz emoțional pasiv. Cu atât mai mult cu cât părintele spune “ești copilul meu și te iubesc”, dar mesajul transmis prin atitudine este exact pe dos. M-am simțit mizerabil față de mama când am aflat că am făcut-o să sufere într-un moment de neatenție în care nu mi-am luat la revedere de la ea, ci doar de la prietenii mei. Prieteni care s-au strâns în jurul meu să mă îmbrățișeze, iar mama stătea deoparte așteptând să merg eu la ea. Mă mustra conștiința și mă condamnăm singură pentru că n-am fost mai atentă, că m-am grăbit să urc în autocar, că va trebui să “muncesc” mult până să o împac. Nu m-am gândit nici o clipă că ar putea fi și responsabilitatea ei de mama să vină să mă îmbrățișeze, să îmi ureze drum bun, să mă facă să mă simt iubita și acceptată oricât de imperfectă aș fi. În schimb eu mă simțeam responsabilă pentru ea și îmi asumăm inconștient rolul de părinte, având grijă să-i împlinesc nevoile emoționale. Bucuria mea era să o văd pe ea fericită, iar durerea mea cea mai mare era să o văd că suferă. Ce se întâmplă când mă durea pe mine ceva? Uneori treceau zile întregi fără să mă întrebe ce-i cu mine, iar eu mă închideam tot mai mult pentru pentru că mă simțeam neglijată.

Iubirea condiționată tot la abuz emoțional poate fi încadrată. Nu mi-a spus niciodată “te iubesc doar dacă…”, dar mi-a arătat prin experiențe de genul “îți ofer afecțiune când faci ce vreau eu, când ești cine vreau eu să fii, când răspunzi nevoilor mele așa cum îmi doresc eu…” Cel mai șocant a fost pentru mine un episod când cineva a venit la mama cu o rață, ca să mă dea pe mine la schimb. Știu că sună tragi-comic, dar femeia își dorea o sora pentru fiica ei și era dispusă să mă infieze. Mama a stat pe gânduri până a doua zi, înainte să refuze. Nu știu dacă a luat în serios propunerea, dar știu exact cum m-am simțit eu și cum mi s-a cuibărit toată nesiguranța în suflet: putem oricând să fiu dată la o parte dacă nu corespundeam așteptărilor. A fost dureros și șocant în același timp.

Amenințările. Cele mai grave nu erau cele directe, ci induse. Nu mă afecta faptul că mă amenința cu bătaia sau diferite pedepse, dar de exemplu m-a îngrozit o poveste biblică despre cum o foamete mare i-a determinat pe părinți să își mănânce copiii. Aveam impresia că dacă nu mă străduiesc mai mult să fiu așa cum vrea ea, ceva rău mi se poate întâmplă. Sau îmi inducea ideea cum ar fi să o pierd și să rămân fără mamă, odată chiar prefăcându-se moartă că să vadă cum reacționez.

Controlul se manifesta în toate aspectele: de la cum mă îmbrăcăm, la ce prieteni aveam sau ce decizii luam. Conta foarte mult imaginea și era important să mă conformez atunci când “ne vede lumea”, în rest era treaba mea cum mă descurcam. Libertatea mea se termină acolo unde începea imaginea ei. Iar independența lua de multe ori formă nepăsării. Cu relațiile a fost mai dureros, pentru că au fost momente în care dacă nu luăm decizia bună pentru ea, decidea ea în locul meu. Încerca să îi îndepărteze pe cei de care nu era mulțumită și să îi apropie inclusiv pe cei pe care eu nu mi doream aproape. Nici măcar cea mai bună prietenă a mea nu a contat atunci când mama avea alt scop. De la vârstă la care putea lua în calcul perspectiva întemeierii propriei familii, am fost șocată să văd cum îi umilește pe băieții care nu corespundeau ceritelor ei, iar pe de altă parte cât de amabilă era cu cei care erau pe placul ei. Episodul în care m-a lăsat singură acasă, un weekend întreg, cu un băiat pe care nu-l văzuse niciodată dar care avea bani, îmi da și acum fiori. Și dacă eu am hotărât că respectivul nu-i pentru mine, ea a hotărât că știe mai bine și a vorbit cu el fără să știu, încercând să-l convingă să nu renunțe. Cuvinte ca “lasă că nu site ea, ascultă-mă pe mine”  m-au umilit profund și i-am promis că va afla dacă am o relație abia atunci când mă mărit. M-am ținut de cuvânt. Până atunci credeam că mă apară și îmi vrea binele, dar am realizat că binele și mulțumirea ei aveau alt scop și contau mai mult decât ce simțeam eu. Cel mai urat episod a fost când a încercat să-și vândă propriul copil, negociind suma, fără nici o exagerare “pentru că am educat-o bine și de acum el va beneficia de toate astea”.

Unde era mama când mă bătea tata?” – a fost întrebarea care m-a bântuit mult timp. Probabil singură întrebare în care îndrăzneam să pun la îndoială iubirea ei. Unde era? Acolo. Că martor la tot ce se întâmplă. Așteptându-l în fiecare seară să vină acasă și să-i spună toate prostiile pe care le făcusem eu peste zi. Reproșându-i că nu se implică în educația mea. Privindu-l cum mă lovește și zâmbind atunci când i-am cerut disperată ajutorul. Mă durea faptul că nu-mi lua apărarea mai mult decât mă dureau loviturile și cuvintele lui: pentru că în ea mi-am pus speranța și de la ea aveam așteptări, nu de la tata.

Cu toate astea, pentru mine mama a fost un idol, pentru ca de ea eram dependenta emoțional. Pentru fericirea ei aș fi renunțat la tot ce mă făcea pe mine fericită, învățasem să fac asta dintotdeauna aș fi continuat la fel dacă Cineva nu s-ar fi îndurat de mine să-mi deschidă ochii. Iar când am realizat adevărul, a fost mai dureros decât toate celelalte dureri adunate-n suflet. Dacă m-ar întreba cineva care a fost cea mai grea perioadă din viața mea, aș spune fără să stau pe gânduri: atunci când am realizat că mama nu mă iubește. Sună dur, știu, pentru că în felul ei mi-a oferit iubire și s-a îngrijit de nevoile mele de supraviețuire, dar cu daune sufletești foarte mari. Când i-am spus că tot ce mi-am dorit a fost iubire, răspunsul m-a șocat “a trebuit să-L iubesc mai mult pe Dumnezeu și mai puțin pe tine.”

Momentul în care iluziile mele cu privire la ea s-au spulberat, a fost momentul în care am simțit cu adevărat că mă prăbușesc. Pentru mine, mama era o ancora de care mă agățasem toată viața crezând că doar așa supraviețuiesc. Șocul a fost mare când mi-a spus de fapt că nu-i pasă. Că ea și-a făcut datoria de mamă până m-a crescut și de acum, fiind mare, e datoria mea să fac ce își dorește. Că își consideră copilul “o investiție” pe termen lung. Că s-a sacrificat pentru mine (din cauza mea nu și-a trait viața) și acum e rândul meu să mă sacrific pentru fericirea ei. Că trebuie să-i port de grijă exact ca unui copil, în timp ce ea nu mai are nici o responsabilitate. Că rolul ei de mama s-a încheiat și a fost îndeplinit cu succes. Că nu mă voi ridica niciodată la nivelul ei. În sfârșit cuvintele ei erau în conformitate cu atitudinea și cel puțin nu mi-au mai stârnit confuzie.

Urmările? Codependența și cercul vicios în care mă invarteam: responsabilitate și vină. Mă simțeam responsabilă să fac tot ce-și dorește și vinovată când nu reușeam. Eram învățată să mă sacrific pe mine pentru mama, dar eram gata să-mi sacrific și familia pentru ea (soțul și copiii). Mi-a fost foarte greu să conștientizez și să accept ideea că relația cu mama era una abuzivă și aveam senzația că toată viața mea a fost o minciună, ca nimic din ceea ce credeam ca e real n-a fost. Abia când am reușit să-mi schimb perspectiva, am fost capabilă să îmi schimb și atitudinea. Experiențele din copilărie au deschis ușa altora mult mai grave de care am avut parte la maturitate, iar dacă Dumnezeu nu ar fi avut grijă de mine, mi-aș fi trăit toată viață sub povara imensă pe care o sădise mama în sufletul meu.