Imaginati-va un copil inaintea varstei de 3 ani cum incepe sa tremure si face pe el de frica (la propriu) cand aude cheia invartindu-se in usa. Seara, cand alti copii adorm in bratele parintilor cu povesti linistitoare, pentru acest copil incepe cosmarul. Incearca sa ascunda faptul ca si-a udat pantalonii stand cu spatele la perete si picioarele stranse, in timp ce tatal ii intreaba mama ce prostii a mai facut peste zi. Mama incepe sa-i povesteasca si pe fata tatalui apare o grimasa care se transforma rapid intr-o fata desfigurata. Stie ce il asteapta. Ii spune sa-si dea pantalonii jos si in timp ce isi scoate cureaua groasa de piele, ii urla furios copilului ca trebuie sa invete sa asculte. Catarama loveste cu toata puterea unei maini ce ridica zilnic utilaje grele, in timp ce cealalta mana tine copilul sa nu scape. Daca izbucneste in plans, racnetele si loviturile se intetesc si i se spune “daca plangi, te bat mai rau sa iti dau motive adevarate de plans”. Stia ca vorbeste serios, asa ca isi inghitea lacrimile odta cu durerea si isi oprea fiecare sunet, doar sa inceteze loviturile. Asa existau sanse mai mari ca tatal sa se linisteasca si sa nu mai loveasca. Stia ca singura scapare din mainile lui statea in puterea de a-si controla durerea.  Alteori lesina, dar nu din cauza durerii ci a groazei. Teama i se cuibarise in suflet unde sapa santuri adanci de neputinta, nesiguranta, suferinta, nedreptate si frica. Frica de moarte era cea mai frecventa, pentru ca de multe ori ii suiera printre dinti “te omor cu mana mea”, asa ca s-a intamplat sa lesine uneori chiar inainte sa ridice mana asupra sa, doar din cauza amenintarilor. Asa, cu durerea neplansa si cu teama cuibarindu-se in suflet, a invatat ca iubirea doare.

Acum, daca ati reusit sa va imaginati scena, ganditi-va ca pentru mine nu a fost un exercitiu de imaginatie, ci de memorie. Cu amintiri care mi-au ramas adanc intiparite in suflet si in minte, de la o varsta frageda despre care altii nu isi amintesc nimic. Primele mele amintiri sunt asemenea batai.  Ma batea si mama dar din partea ei nu am simtit aceeasi teama care venea din partea tatalui. Diferenta o facea atitudinea si motivatia. Uneori vedeam ca ei ii pare rau, insa tata nu-mi amintesc sa fi avut nici un regret.

Cum isi repara tata greseala atunci cand considera de cuviinta? Uneori ma lua in brate spunandu-mi ca ma iubeste si trebuia sa-i spun si eu ca il iubesc si sa-l imbratisez la randul meu. Il ascultam, de frica. Alteori deschidea Biblia si imi citea versetele cu “nu crutati nuiaua” spunandu-mi ca Dumnezeu ii cere asta. Il credeam, mai ales ca nu-mi erau straine predicile astea. Mi se intiparisera foarte bine in minte notiunile de bine si rau, corect si incorect, iar eu ma straduiam sa fiu un copil bun si corect. Insa oricat incercam nu reuseam, pentru ca aproape in fiecare seara primeam bataie cand venea tata acasa, pentru lucrurile rele pe care le faceam. Nu mancam tot din farfurie, nu eram politicoasa, vorbeam prea tare sau prea incet, plangeam “fara motiv” si atunci imi dadea el motive lovindu-ma, il deranjam de la discutii sau de la relaxare cand se uita la un meci, spargeam ceva sau faceam mizerie. Nu spun ca nu faceam si prostii adevarate pentru care consideram ca merit sa fiu batuta, insa multe mi se pareau nedrepte. Am primit bataie pentru fapte inchipuite sau pentru unele pe care nu le facusem eu si atunci ma revoltam, fara sa vreau sa-mi cer iertare, mai ales ca el nu isi cerea niciodata si nu isi recunostea vreo greseala.

Tin minte ca intr-o seara stateam in genunchi (ma punea des in genunchi pe coji de nuca, boabe de porumb sau niste slapi cu tepi pe talpa) pentru ca nu voiam sa imi cer iertare pentru ceva pentru care nu eram vinovata. Mi-a spus ca ei merg la culcare si eu sa stau toata noaptea in genunchi daca nu imi cer iertare. Am tacut, au stins lumina si au plecat. In mintea mea a incoltit un gand: daca acum sunt pedepsita pentru ceva ce nu am comis, atunci voi face o prostie adevarata sa aiba motiv sa ma pedepseasca si sa ma simt indreptatita.

Cel mai greu de suportat pentru mine, era gandul ca “nu e corect ce se intampla”. Suportam bataile, suportam pedepsele, suportam cuvintele grele, amenintarile (atunci cand nu lesinam), insa nu suportam nedreptatea. Aveam un singur gand care ma linistea “lasa ca ma fac eu mare si scap”. Daca nu m-as fi simtit nedreptatita, n-as fi simtit ca ceva nu e in regula. Pentru ca bataile mi se pareau normale, stiam ca si alti copii sunt batuti dar n-am discutat niciodata concret metodele. Stiam ca trebuie sa fim cuminti, sa ascultam sa fim buni, aveam o intreaga lista pe care ma straduiam sa o respect. Intelegeam ca nu am voie sa gresesc, dar nu intelegeam nedreptatea. Asta o percepeam drept abuz, dincolo de corectiile fizice.

Cu timpul am invatat sa ma protejez. Uneori inainte sa vina tata apucam sa imi iau niste pantaloni mai grosi sau doua perechi, pentru ca daca nu ma batea la pielea goala, nu simteam asa de tare durerea. Alteori cand ma tragea de urechi sau de par, strigam mai tare decat era cazul ca sa creada ca ma doare indeajuns incat sa-mi dea drumul. Cand ma punea sa mananc in genunchi pe scaun, ma strambam pe la spatele lui si ii scoteam limba, stiind ca in fata n-as indrazni sa fac niciodata un asemenea gest, dar cel putin simteam ca imi fac intr-un fel dreptate, pentru ca nu era nimeni sa-mi ia apararea. N-am fost un copil rebel, dar nici docil, ci undeva la mijloc. Imi doream sa am libertatea de-a fi un copil bun pentru ca aleg sa fiu, nu pentru ca eram constransa. Pentru ca dincolo de faptul ca nu doream sa-l supar pe tata de teama, imi doream sa nu-L supar pe Dumnezeu, din acelasi motiv.

Mi s-a indeplinit dorinta si m-am facut mare. Si am plecat. Si am devenit mama. Intr-o zi, la o cafea, cand eram doar eu cu tata, l-am intrebat de ce m-a batut asa. Mi-a raspuns ca a trebuit sa ma educe. I-am zis ca n-a fost educatie, ci dresaj, iar eu la randul meu avand copii, numai gandul ca m-as putea comporta asa, ma cutremura. A lasat privirea in jos si n-a mai spus nimic. Si-a gasit cuvintele dupa cateva luni cand le povestea unor prieteni cum a reusit el sa ma educe atat de frumos cu bataia. Isi asuma intreaga responsabilitate pentru omul care sunt acum, insa nici urma de asumare pentru urmele pe care mi le-a lasat in suflet. Avea atata entuziasm cu privire la meritul sau ca “a aplicat Biblia” si bataia in cresterea mea, dar nici o farama de regret pentru durerea provocata desi ii explicasem nu demult ca mi-a frant sufletul. Am simtit ca imi rasuceste cutitul in inima la fel cum rasucea demult cheia in usa cand venea acasa. Si durea. Insa nu mai eram copilul obligat sa taca, asa ca l-am privit in ochi si i-am spus doar atat “Biblia nu spune sa-ti bati copilul ca pe un animal”. M-a privit scurt si apoi si-a continuat discutia ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, la fel de entuziasmat sa-si prezinte meritele pentru ceea ce a facut din mine. Am stiut in acel moment ca imaginea lui va fi mereu mai importanta decat relatia. La fel cum am stiut ca meritul ii apartine lui Dumnezeu in intregime pentru felul in care a avut grija de mine asa cum parintele meu nu a avut.