Nu există cuvinte care să descrie iubirea asta și tot ce îți doreșți este să ștergi orice urmă, nu doar în prezența lui cât mai ales în absența. Acele urme care s-au înfipt atât de adânc în toată ființa ta și pe care nu le poți smulge, nici șterge, nici anula, dar te străduiești să găseșți o modalitate prin care să nu-ti acapareze și să-ti fure viața. Realizezi că ti-a făcut atâta rău încât refuzi să-i mai dai voie să continue sub orice formă.

Atunci n-ai avut de ales, acum însă ai.

Atât de dureros să realizezi și să accepți că ai fost victima propriului tată, iar durerea era ceva real și nu închipuit. Începi să înțelegi de ce orice apropiere de un bărbat se transformă în teamă, o teamă care te făcea să-ți strângi instinctiv picioarele și să vrei să te faci nevăzută. Începi să înțelegi de ce o mângâiere începea să îți producă durere în tot corpul, o durere care te paraliza complet fără să-ți dea șansa să reacționezi în vreun fel. Începi să înțelegi de ce exista nevoia acută de control asupra ființei tale și când acest lucru parea imposibil, fugeai și te îndepărtai inclusiv de oamenii care îți voiau binele. Înțelegi de unde vine lipsa de încredere și instinctul de autoapărare. Înțelegi de ce mintea ta rămânea blocată în anumite momente și nu te puteai detașa de amintirea unei atingeri, a unui anumit ton din voce sau sunet, a vreunui cuvânt sau senzația ce ți-o provoca, și ai nevoie să duci lupte crâncene față de lucruri banale doar că să poți trece mai departe.

Iar cu cât înțelegi mai multe, cu atât povara parcă devine mai grea și bătălia între ceea ce simți, gândeșți sau trăiești provoacă în ține o prăpastie tot mai mare care-ti dă senzația că te înghite cu totul. Și știi ce e mai rău? Să duci în singurătate această luptă în timp ce la exterior te străduiești să păstrezi aparențele. Cea mai mare capcană este să speri că toate acestea, îngropate adânc în tine, vor dispărea. Să vrei să taci pentru a nu intră în alte lupte pentru care simți că nu mai ai putere și resurse. Să nu vrei să răscolești durerea având impresia că se așează și se liniștește. Să n-ai cui spune pentru că te gândești că nimeni nu te-ar crede.

Poți trăi așa o vreme? Poți, dar asta nu e viață, e chin. Și-apoi îți spui: fie ce-o fi, nu mai am nimic de pierdut. Senzația când spui cuiva toate astea pentru prima dată este că și cum te-ai arunca în gol. Dacă ai privilegiul te prindă, înveți să zbori. Dacă nu, te prăbușești tocmai când credeai că mai rău (sau mai jos) nu se poate. Dar mai bine să zbori prăbușindu-te, decât să rămâi acolo și să mori încet. Iar dacă mai demult nu aveai de ales, acum ai și nu mai poți da vina pe nimeni, decât pe propriile tale alegeri.

Așa că te ridici. Prinzi curaj și vorbeșți. Începi să vrei să trăiești conform cu ceea ce simți și gândești, fără să mai ai senzația că îți trăieșți propria piesă de teatru scrisă prost. Iei tu pixul și începi să-ti conturezi propriile litere. Nu poți iubi pe altcineva dacă nu te iubești pe tine. Începi să te privești cu mai multă compasiune, fără presiunea aceea a așteptărilor nerealiste că trebuie să fii perfectă pentru că lumea să te accepte. Știi că n-a fost vina ta, că nu ai de ce să-ți fie rușine, că nu mai trebuie să-ți fie teamă, că nu meriți să trăiești o viață în umbră a ceea ce ți s-a întâmplat și vrei să-ți desenezi tu viitorul.

Că să-i iubeșți pe alții trebuie să înveți în primul rând să te iubești pe tine. Însă e atât de greu să iubești pe cineva care ți-a făcut rău, mai ales când nu regretă si nu are de gând să îndrepte. Atunci înveți cât de importante sunt limitele. Că poți să iubești și totuși să limitezi. Că dreptatea și răzbunarea nu sunt unul și același lucru. Că poți să ierți chiar dacă nu ajungi la reconciliere. Că nu depinde de tine ce face celălalt, dar ești responsabil pentru propria persoană. Că dacă cineva care ar fi trebuit să te iubească și să aibă grijă de tine te-a rănit, nu înseamnă că altcineva n-ar putea să te iubească corect. Că n-ar fi drept să-ti asociezi tatăl cu ceilalți și invers. Și după toate astea, dacă încă te mai întrebi ce ai de învățat, poți ajunge la concluzia că ești o persoană câștigată.

Pentru că uneori cel mai mare bine pe care poți să-l faci cuiva este să nu-i faci rău. Sau să-l lași în pace.

Și înțelegi că viață ta nu este despre el, ci despre tine.

#abuzsexual #copilarie #pedofil