În timp ce toate persoanele din sala cântă, mintea mea este pătrunsă de un gând: dacă Dumnezeu nu vrea doar să mă vindece, ci să mă și transforme? Încep să mă rog. Și să plâng. Duhul Domnului mă cercetează și simt că îmi da o nouă direcție spre care să mă îndrept, punându-mă încă o dată la dispoziția Lui și lansându-L să lucreze. Soția pastorului este lângă mine, mă îmbrățișează și mă întreabă dacă sunt bine. Îi răspund că da, dar sunt copleșită de modul în care simt că Dumnezeu lucrează.
Mesajul care urmează parcă e despre mine. Pentru mine. Și scoate în evidență tocmai ideea pentru care mă rugasem cu câteva minute înainte: să mă modeleze Dumnezeu, nu doar să mă vindece. Spune că mulți oameni vor doar să li se rezolve problema, să fie înțeleși, acceptați dar mai puțin transformați, deși scopul vieții noastre nu este doar să primim compasiune și empatie. Transformarea înseamnă asumarea responsabilității de a nu rămâne toată viața o victimă. În fața noastră stă o persoană care a simțit ce simt eu, care a trecut prin ce am trecut eu și a cărei mărturie îmi ajunge direct la suflet. Deci nu sunt singură, știu că nu sunt singura care trece prin asta și mă bucur de câte ori simt că Dumnezeu lucrează așa de puternic prin asemenea persoane.
Problema abuzului sexual în biserici nu se mai pune dacă există sau nu, ci mai degrabă ce facem cu ea. Cum se raportează biserica la această realitate tristă? O ia în serios, o neagă sau o ignoră?
În primul caz, biserica poate să o ia în serios. Când o victimă abuzată sexual îndrăznește să spună conducerii bisericii (pentru că este o lupta uriașă să se decidă să vorbească), mărturia ei poate șoca, mai ales dacă abuzatorul este tot un om care teoretic Îl slujește pe Dumnezeu. Biserica alege să o ia în serios chiar dacă nu poate aduce dovezi, dar o poate încuraja în acest sens și să o îndrume, Poate să îi spună că Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptății care cere oamenilor să se supună legilor. Un abuzator sexual este un infractor, care pângăreste atat trupul cat și sufletul și trebuie să răspundă atât în fața lui Dumnezeu cât și în fața legii. Poate să ceară detalii pe care să le pună cap la cap așa încât să o ajute să înțeleagă mai bine situația prin care trece și să integreze experiența în viața sa. Poate să o îndrume spre terapie și consiliere. Poate să o încurajeze să vorbească și să informeze pe cei din anturajul abuzatorului și conducerea bisericii din care acesta face parte, fiind conștienți că pericolul se poate răspândi rapid și numărul victimelor ar putea crește. Poate să o susțină și să o îndrume în confruntarea abuzatorului. Poate să se îndrepte cu grijă spre inima ei și să îi fie aproape cu încurajări, rugăciune, disponibilitate pentru discuții, susținere, compsiune, empatie, acceptare. Poate să îi spună că în ochii lui Dumnezeu are valoare indiferent cât de zdrobită se simte. Poate să o ajute să-și pună ordine în gânduri și în suflet, să ii răspundă la întrebări și să o ajute să așeze această drama într-un cadru în care să nu-i afecteze relația cu Dumnezeu. Poate să o încurajeze ca la rândul ei să îi ajute pe alții care trec prin situații asemănătoare și nu în ultimul rând să se roage ca Dumnezeu să o vindece, restaureze, modeleze și să o folosească in cel mai bun mod cu putință, spre gloria Lui și folosul altora.
Altă abordare a problemei abuzului sexual de către biserică, este negarea. Când victima începe să vorbească, biserica poate să îi interzică acest lucru, încercând chiar să o convingă pe față sau să îi inducă subtil ideea că nu s-a întâmplat sau poate n-a fost chiar așa. În cel mai rău caz poate trece chiar la amenințări, să o reducă la tăcere așa încât să nu afecteze imaginea bisericii. Poate să o descurajeze să mai vorbească despre această problema cu altcineva sau chiar să îi pună în vedere să cadă la pace cu abuzatorul fără să țină cont că până acolo este vorba de un întreg proces și că de multe ori nu există posibilitatea asta. Poate să o împovăreze cu sentimente de rușine, vinovăție, incertitudine, să o facă să se simtă nepotrivită sau defectă, sau chiar să își pună problema că este responsabilă pentru ceea ce i s-a întâmplat. În acest caz abuzatorul este susținut și victima trece printr-o nouă traumă, poate chiar mai mare decât abuzul pentru că oamenii de la care așteaptă protecție o expun și o dărâmă.
A treia varianta a abordării abuzului sexual de către biserica, ar fi indiferența. Să ignore problema ca și cum nu s-ar fi întâmplat și să mușamalizeze subtil încurajând tăcerea. Din punctul meu de vedere mi se pare cea mai periculoasă variantă pentru că îi crează victimei iluzia că problema ei este luată în serios, în timp ce, de fapt, este mai mare preocuparea pentru imaginea bisericii sau chiar a abuzatorului. Astfel victima este lăsată să se descurce singură și să facă față dramei prin care trece fără să i se întindă o mâna de ajutor. Pentru că problema ei de fapt nu există sau chiar este doar problema ei. Îi este pusă la îndoială experiență, sentimentele, percepția asupra realității și pe deasupra agățată de ea acea povară că Dumnezeu așteaptă de la ea să nu facă biserica de râs, mai presus de toate. Biserica închide ochii și lasă problema „în mâna Domnului”, mimând implicarea, dar în același timp spalandu-se pe mâini in mod elegant.
Este încurajator atât pentru mine cât și pentru alții, să mărturisesc faptul că eu m-am regăsit în prima varianta și biserica din care fac parte a avut un rol atât de important și benefic în toată experiența prin care am trecut. Că m-am simțit luată în serios, ascultată, înțeleasă, încurajată, susținută în rugăciune și nu numai, întrebată cum mă simt și cum fac față, ajutată să văd experiența dincolo de o situație fără ieșire ci una în care Dumnezeu vrea să lucreze și să mă învețe atât de multe. Am simțit că Dumnezeu a pregătit atât de frumos pentru mine tot ce aveam nevoie ca această situație să nu mă îngroape, ci să mă ridice. Și da, am fost incurajată să vorbesc.
Mi-am întrebat pastorii dacă nu cumva fac mai mult rău decât bine vorbind deschis despre abuzul sexual în cadrul bisericilor. Mi s-a răspuns tot cu o întrebare. „Domnul Isus de cine ar avea grijă? De victime? De abuzatori? Sau de imaginea unor biserici? Că de imaginea Lui, Dumnezeu are grijă singur, nu are nevoie să o apărăm noi”
