Tată, încă mă mai întreabă lumea cum „duc” relația cu tine. Puțină lume, ce-i drept, care știe toată istoria noastră. Și mă blochez pentru că nu știu ce să le spun. Știu doar că te țin cât pot de mult la distanță, cu câte un telefon de sărbători și o vizită poate o dată pe an. La fel cum tu mă suni doar de ziua mea ca să-ți faci datoria de tată (uneori apreciez și asta, atunci când nu se transformă totul într-un dezastru), că in rest, după părerea ta, e datoria mea de copil recunoscător să te caut și să-ți arăt că-mi pasă.
Îmi pasă tată, dar nu pot duce. Am stat să mă gândesc de ce îmi e atât de greu totuși, odată ce te-am iertat, și n-am prea multe răspunsuri.
Unul dintre ele ar fi că mă doare. Încă doare, deși au trecut aproape 4 ani de când am conștientizat cel mai crunt abuz. Deși am trecut peste șoc, am avut timp să-l procesez și am avut oameni alături care să mă ajute. Deși sunt recunoscătoare pentru că Dumnezeu a avut grijă de mine atenuand mult consecințele. Deși te-am iertat și am încercat să salvez ce se mai putea salva din relația noastră. Dar nu mă doare doar pe mine tată, pentru că nu te-ai oprit acolo. Mă doare și pentru ce văd în jurul meu. Sunt alte consecințe atât de vii și de palpabile și sufocant de dureroase, în fața cărora tu inchizii ochii și te prefaci că nu s-a întâmplat. Ba mai mult, ai pretenția să îi închidem și noi. Oare ai idee cât de tare doare ignoranța?
Ai măcar cea mai vagă idee cât doare când în față mea (și a altora) nu doar că te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ci încerci să-ți reconstruieșți imaginea de „sfânt” cu care ai păcălit atâta lume? Și îmi pretinzi să te văd așa, exact opusul a ceea ce ești?
De fiecare dată când ai ocazia sapi în sufletul meu încă o rana și nu știu cum să-ți mai spun să te opreșți.
Mă doare că n-ai remușcări.
Mă doare că n-ai compasiune.
Mă doare că nu-ți pasă ce ai lăsat în urmă faptelor tale.
Mă doare că ai iubit mai mult abuzul decât pe mine.
Mă doare că nu încerci să te schimbi.
Mă doare însă că încerci să mă faci să cred că eu ar trebui să fiu schimbarea.
Mă doare că încă vrei să pari, nu să fii.
Toată copilăria m-a derutat îngrozitor să îți văd măștile. Dar când am crescut am fost îngrozită să te văd pe tine cel real și tu încă insișți că eu greșesc și nu văd bine. Dar nu te văd doar eu tată, nu doar eu. Și pe toți ne doare.
Mă întreb doar pentru tine de ce nu contează că te-am iertat? Că îmi pasă? Că ți-am lăsat o portiță deschisă spre schimbare? Că te-am scutit de consecințe?
E nedrept ca după toate astea să-mi ceri să te văd ca pe un sfânt și să-ți ignor părțile întunecate. Aș vrea să înțelegi de fapt ce înseamnă iertarea și cât de mult contează ca cineva să te accepte așa cum ești. Mi-e teamă însă că e peste puterile tale. La fel cum simt în acest moment că e peste puterile mele să-mi ceri să fiu ignorantă.
Tu poți să te prefaci cât vrei, dar nu-mi poți cere mie să fac asta.
Related Posts
