Este victima de vină în cazul unui abuz sexual?

Blamarea victimei este fenomenul prin care vina îi este atribuită ei (total sau parțial) în special în cazul infracțiunilor sexuale, în timp ce vinovatului i se găsesc justificări.

De multe ori balanța „dreptății” înclină în favoarea abuzatorului în cazurile victimelor mai puțin credibile decât acesta: copii, persoane vulnerabile sau din medii defavorizate, victimele unde raportul de putere este clar în defavoarea lor și unde imaginea abuzatorului este una superioară și impecabilă. În cazul lor credibilitatea este pusă la îndoială încă înainte de a avea vreo șansă să-și demonstreze nevinovăția.

În general victimele sunt trecute prin mai multe filtre și teste decât abuzatorii. În loc să se concentreze atenția pe a le demonstra lor vinovăția, aceasta este concentrată pe victime pentru a-și demonstra nevinovăția și presiunea este tot pe ele. Pe lângă faptul că dezvăluirile le sunt puse la îndoială, întâmpină dificultăți în a-și susține punctul de vedere și demonstra abuzul. Tot acest proces anevoios poate deveni mai traumatizant decât abuzul în sine (și poartă numele de re-traumatizare). Puțini sunt conștienți de acest lucru și sunt dispuși să înțeleagă de ce multe victime sunt descurajate să vorbească.

Este atât de greu să își găsească puterea de a accepta ce li s-a întâmplat, de a se lupta cu durerea, rușinea, disperarea, teama, neputința și toate sentimentele care le copleșesc, încât cu greu își mai găsesc puterea să vorbească și de cele mai multe ori au nevoie de timp și de oameni care să le ofere încredere și credibilitate.

Ca să nu mai vorbim de relația cu abuzatorul (pentru că de cele mai multe ori se cunosc) care odată cu trauma capătă o mare putere asupra lor. Putere pe care o exercită prin manipulare, constrângere, amenințări sau recompense, ori pur și simplu prin credibilitatea mult mai mare în comparație cu cea a victimelor.

Multe victime au curajul să vorbească abia atunci când cineva deja a făcut-o înaintea lor. Iar un prădător sexual are de prea puține ori o singură victimă. Când una dintre ele găsește puterea să rupă tăcerea, încep să prindă glas și celelalte. Și oricâte scuze i s-ar putea găsi celui vinovat în raport cu ceea ce a făcut victima („l-a provocat”, „și-a căutat-o cu lumânarea”, etc) el ca om matur și în deplinătatea facultăților mintale este 100% responsabil pentru reacțiile și acțiunile sale.

Știu că de multe ori tendința societății (mai ales când este vorba despre un om cu o imagine bună) este să pună la îndoială. Este greu pentru victime să se lupte cu propria durere, cu manipulările abuzatorului și apoi cu presiunea societății. Știu, există și acele scenarii cu presupuse victime care au anumite intenții rele și nu exclud asemenea cazuri, dar acestea dăunează grav victimelor reale. Totuși aceste scenarii nu pot fi folosite ca și pretext pentru a nu lua în serios fiecare victimă până la proba contrarie. Dacă ne-am gândi la câte lupte are de dus o persoană abuzată până să-și facă dreptate, cred că niciunul nu am mai avea impresia că are de câștigat ceva de pe urma acestui proces complicat și dureros.

Nu cred că există vreo modalitate care să compenseze trauma prin care cineva trece atunci când este abuzat sexual. Dar ar fi încurajator să știm că cel puțin nu mai pune cineva o povară in plus peste cea pe care deja o duce.

Nu este ușor să rupi tăcerea despre un abuz atunci când vezi deja prin ce trec alte victime: de la stigmatizare la blamare și chiar pedeapsa că au îndrăznit să vorbească. Am fost victima unui om cu o imagine foarte bună în biserica și societate, iar prima întrebare plină de teamă care mi-a venit în minte a fost „daca nu mă crede nimeni?”  În cazul meu, cea mai bună motivație a fost aceea că nu vreau să treacă și altcineva prin ce am trecut eu. Și dincolo de o pată pe imaginea bisericii, cred că cel mai important este ca adevărul să fie scos la iveală și astfel descurajate abuzurile.

Și pentru că la rândul meu am trecut prin asta, încă mă doare să văd înverșunarea oamenilor cu care blamează victimele și apară abuzatorii. Inclusiv în cadrul bisericilor și cu atât mai mult cu cât cel acuzat are o imagine bună. Abuzul nu anulează tot ceea ce a făcut bun acel om, la fel cum nici binele nu anulează răul provocat. Iar pentru orice păcat există iertare și pentru orice rană există vindecare.

Închei cu o întrebare care pe mine m-a ajutat mult: dacă Domnul Isus ar fi aici, cui i-ar lua apărarea? Imaginii unei biserici, abuzatorului sau victimei?