Am crescut in familia perfecta si am fost abuzata sexual de catre tatal meu, la o varsta frageda.
Ceva nu are logica aici, stiu. Dar am scris si am sters pana am obosit, fara sa reusesc sa gasesc cele mai potrivite cuvinte care sa redea corect experienta asta. Incerc sa reformulez.
Credeam ca am crescut in familia perfecta pentru ca aveam acei parinti pentru care prietenii ma invidiau si fata de care eu ma simteam nepotrivita. Tata, om cu frica de Dumnezeu, iar eu cu frica de tata. Clar, ceva era in neregula cu mine, pentru ca pe el toti il iubeau, respectau, avea o imagine de invidiat si era un lider religios admirat. Tot ce mi se intampla rau, era din cauza ca nu eram cuminte (asa mi se spunea). Bataile, rabufnirile, pedepsele, vorbele grele, furia dezlantuita erau menite sa ma educe, pentru ca el de fapt imi spunea ca ma iubeste, iar din cand in cand imi citea versetul cu „nu crutati nuiaua” ca sa fiu sigura ca este un om corect. Si nu ma indoiam de el, ci de mine.
Primele mele amintiri sunt despre cum lesinam cand ma batea cu cureaua pe pielea goala. Despre cum ma durea si nu ma lasa sa plang pentru ca altfel nu se oprea decat atunci cand era liniste. Despre cum ma punea apoi sa il imbratisez si sa ii spun ca il iubesc. Despre cum aveam cosmaruri si imi era tot mai tare frica de moarte. Despre cum ma chinuiam sa fiu perfecta cel putin o zi (ca daca imi iesea, inseamna ca puteam sa devin asa) si cat de suparata eram pe mine ca nu reuseam. Despre cat de singura si neajutorata ma simteam atunci cand aveam o problema. Despre cum incepeam sa tremur in fiecare seara cand auzeam cheia in usa si venea tata de la lucru, stiind ca sunt exceptie serile in care nu ma bate. Despre cat de nedrept ma simteam uneori pedepsita. Despre cat de mult imi doream sa devin invizibila, asa incat sa nu ma mai vada nimeni. Despre gandul cu care ma incurajam „lasa ca ma fac eu mare si dispar”.
Si m-am facut mare. La 15 ani am plecat de acasa „cu acordul partilor” si de atunci nu m-am mai intors decat in vizita. Insa pastram iluzia ca am crescut in familia perfecta si pentru tot ce a fost rau, eu eram de vina. Totusi ma rodea pe dinauntru gandul ca multe au fost nedrepte, insa le gaseam scuze fara sa clipesc. Nu vreau sa lungesc povestea acum, dar despre abuzul sexual am aflat tarziu, foarte tarziu, tocmai pentru ca se petrecuse la o varsta prea frageda, iar tata era foarte abil sa ascunda. A fost un soc de parca m-a trasnit drept in inima si mi-a spulberat-o in mii de bucati crezand ca nu va mai fi intreaga niciodata. Oricum era ciobita, ciopartita, mutilata, exact asta ii mai lipsea: sa explodeze. Nici nu mai simteam celelalte rani provocate de toate abuzurile, pentru ca abuzul sexual era cel mai greu de acceptat. Dar am inceput sa constientizez urmarile, sa vad consecintele, sa imi explic alegeri de neinteles si sa inteleg greseli de „neiertat”. Sa vad tot ce era putred in inima mea si sa inteleg cata nevoie aveam sa il las pe Dumnezeu sa curete si sa restaureze.
Crescusem in biserica si intre oameni cu frica de Dumnezeu, iar cuvintele ca pedofil, psihopat, incest, viol, abuz sexual, molestari, etc, pareau desprinse dintr-un alt film. O realitate paralela. Nu puteam sa accept ca erau atat de legate de mine, de viata mea, de inima mea. Candva eram atat de naiva, incat abia la 11 ani am aflat ca „sexi” nu e nume de caine, ci are alt inteles. Si se pare ca ma incapatanam sa raman la fel de naiva chiar si dupa multi, multi ani, crezand ca pot sa reusesc sa devin ceea ce vreau, fara sa stiu defapt cine sunt cu adevarat. Daca va asteptati sa fi vazut un copil oprimat si abatut, eram exact opusul. Incercam sa fiu ceea ce imi lipsea si sa creez in jurul meu lumea la care visam.
A fost o minune ca am descoperit abuzul sexual dupa atatia ani si tot o minune a fost intregul proces care a urmat. Felul in care Dumnezeu mi-a restaurat inima franta mai bine decat a fost inainte, desi inca mai are mult de lucru. Minunile din viata mea pe care le-am constientizat si care au facut ca recunostinta sa depaseasca durerea. Oamenii pe care I-a asezat langa mine. Experientele care mi-au schimbat perspectiva despre Dumnezeu ajungand sa-L simt, nu doar sa-L cunosc. Felul in care am dobandit pacea, invatand sa traiesc prin credinta. Procesul prin care Dumnezeu ma modeleaza.
Din acest moment imi este tot mai greu sa ma opresc din scris, insa as vrea sa las aici doar o bucatica de suflet si sa revin cu partea cea mai importanta: despre constientizare, eliberare, iertare, vindecare, restaurare, transformare, luptele pe care le-am dus si trairile de care am avut parte, sau impactul din viata mea. Si felul in care am inceput sa simt ca Dumnezeu ma iubeste, nu doar sa stiu ca ma iubeste. Dar imi doresc atat de mult sa rup tacerea si aleg sa vorbesc, spunand ca #ExistaSperanta
Related Posts
