Urasc nedreptatea aproape la fel de mult ca ipocrizia. Ma trezesc suferind cand li se intampla si altora, nu numai mie. Si reactionez, nu intotdeauna prin cele mai fericite metode. Dar am ajuns la concluzia ca a avut si partea ei pozitiva care a lucrat in mine ca o minune, mai mult decat mi-as fi putut da seama, daca nu auzeam si experiente mult mai dureroase.

Ascultam marturia cuiva care spunea ca i s-au lipit de suflet cuvintele pe care le rostea tatal ei peste ea si a ajuns sa se identifice cu toate trasaturile negative pe care altii i le reprosau. Si este atat de greu sa lupti cu tine, sa-ti spui si sa ajungi sa crezi ca tu nu esti asa cum spun altii ca esti, ci cum te vede Dumnezeu.

Am avut parte de acelasi tratament din partea tatalui meu, pentru ca in ochii lui nu eram normala, eram proasta, tampita, nu gandeam, nu eram in stare de nimic, nu aveam nici un viitor, ca o nevertebrata care daca nu ma mulam perfect pe asteptarile lui, eram un nimeni. Ii placea sa ma injoseasca si in fata altora avand impresia ca umilirea mea era distractia lor preferta. Iar faptul ca de multe ori ma pedepsea pe nedrept, a facut sa-mi incolteasca in minte gandul ca nu-i corect ce se intampla. Gand care m-a salvat…

Daca fata de mine mai gaseam scuze pentru comportamentul lui (ca nu eram copilul perfect), fata de mama nu. O injosea poate chiar mai mult, in timp ce ea nu avea dreptul sa isi exprime parerea. Ma obisnuisem cu ideea ca eu n-am drepturi, mai ales sa vorbesc si sa spun ce simt sau gandesc, dar ea? Mama era partenera lui, de ce o trata tot ca pe un gunoi? Imi venea sa-i spun tatalui, dupa fiecare scandal, ca nu o iubeste pe mama. Dar taceam si inghiteam, asteptand doar sa cresc mare si sa nu mai aiba autoritate asupra mea ca sa fiu obligata sa ma supun. Din pacate pentru mama, ea a fost victima lui preferata.  Nu intelegeam cum ea poate sa taca in fata lui si sa planga pe ascuns, cand era atat de nedrept ce se intampla. Din atitudinea ei am invatat si mi-am promis ca eu nu voi permite nimanui sa ma trateze asa, atunci cand voi avea puterea sa decid si libertatea sa aleg.

Nedreptatea mi se parea cel mai greu de suportat. Dar a fost pentru mine ca o minune. O minune care nu a lasat sa se lipeasca de sufletul meu toate cuvintele murdare si mincinoase. Nu m-am vazut niciodata asa cum spunea el, pentru simplul fapt ca stiam ca nu are dreptate dupa ce daduse atatea rateuri. Ma durea atitudinea lui, dar nu o asimilam pentru ca stiam ca felul in care ma vede el nu mi se potriveste si nu ma regasesc.

Daca nedreptatea lui nu trezea in mine spiritul dreptatii si constiinta ca nu merit toate astea nici eu, dar cu atat mai mult mama, poate ca as fi avut lupte mult mai grele de dus. Ar fi reusit sa-mi zdrobeasca stima de sine si sa-mi calce sufletul in picioare intr-un mod in care era foarte greu de “reparat” si as fi ajuns o victima sigura. Dar ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca a gasit metodele Lui prin care sa ma apere si sa-mi dea aripi sa zbor departe de cuibul care nu mi-a fost niciodata “acasa”, iar sufletul meu sa ramana intreg, nu sfasiat de cuvintele grele si … nedrepte.

Desi m-a durut atunci, nedreptatea a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat pentru ca mi-a deschis ochii sa vad dincolo de cuvintele murdare si atitudinea umilitoare. Iar gandul ca “nu-i corect” m-a tinut deasupra si nu m-a lasat sa ma afund in moricla care mi-ar fi lipit de suflet toate etichetele negative.