Pasi spre vindecare (II) - Pocainta

II. POCAINTA

– este o schimbare de 180 de grade, o trecere de la negare si razvratire, la adevar si predare – de la moarte, la viata.

La inceput, infruntarea cu sinceritate a minciunilor si a negarii caracteristice asociate cu abuzul sexual amplifica de obicei experienta victimizarii. Pentru prima data, revin amintiri care demoleaza simulacrul unei copilarii fericite sau al unei familii iubitoare. Nu numai faptasul este recunoscut ca fiind rau, dar si alti membrii ai familiei sunt vazuti ca ajutandu-l pe abuzator prin complicitatea lor si prin negarea sau minimalizarea vatamarii. Adesea, victima abuzului isi da seama ca aceleasi tipare care au permis ca abuzul sa aiba loc si sa ramana netratat sunt cele care opereaza inca in viata ei. Victimizarea nu este, frecvent, doar un eveniment din trecut; in majoritatea cazurilor este o experienta continua, zilnica.

Autoamagirea ca trecutul este trecut, iar prezentul este satisfacator, incepe sa se prabuseasca in fata foamei si a nemultumirii tot mai profunde. Dezamagirea se transforma adesea in furie. Furie fata de ipocrizia familiei. Furia este zvarcolirea sufletului care se trezeste complet din cosmarul minciunii.

Daca sinceritatea este prima faza a procesului de vindecare, traita cu soc, durere si manie, atunci pocainta este cea de-a doua faza, in care se intra cu tristete, jale si mahnire.

Mahnirea modifica vatamarea din trecut si din prezent. Procesul jelirii sincere a vatamarii cauzate de abuz si raspunsul autonom al omului fata de el integreaza trecutul in prezent fara a purta mai departe povara impietririi si razbunarii.  Mahnirea incepe sa topeasca ura inversunata fata de sine si fata de ceilalti oameni.  Jelirea poate conduce pe doua drumuri: calea mahnirii spre viata si calea mahnirii spre moarte. Una presupune recunoasterea unor parti ale sufletului care au fost pierdute, pentru a-I cere cu smerenie lui Dumnezeu harul si puterea de a trai o viata care sa-L slaveasca pe El si sa aiba in centru binele celorlalti. A doua presupune recuperarea partilor pierdute ale sufletului cu scopul de a strange dovezi impotriva abuzatorului, unei lumi rele si, in cele din urma, impotriva unui Dumnezeu care nu a intervenit. Diferenta dintre cele doua cai ale mahnirii rezida in contrastul dintre pocainta si penitenta.

1. Pocainta versus penitenta

• Adevarata pocainta recunoaste neajutorarea. Penitenta presupune ca ai capacitatea de a compensa daunele.
• Pocainta este exprimarea umila a unei dorinte fierbinti, penitenta este exprimarea autoinjositoare a arogantei (presupune ca pacatul nu e chiar atat de ingrozitor, prin urmare poate fi rezolvat printr-un comportament corect).
• Penitenta este platirea unei datorii. Pocainta este strigatul dupa indurare.

Urmarile pocaintei si ale penitentei sunt complet diferite. Pocainta inmoaie, penitenta impietreste.

Pocainta inlatura teroarea rusinii, deoarece sufletul a recunoscut deja ca este gol, imperfect si nevrednic. Fiind acceptat ca pacatos, nu are nimic de ascuns sau de temut, prin urmare, este liber sa-i iubeasca pe ceilalti fara teama de raspunsul sau respingerea lor (Luca 7:47). Fiind repus in drepturi de catre Tatal il face sa-si puna temenic speranta in bunatatea Lui si in venirea zilei dreptatii desavarsite si a unirii cu El pentru vesnicie.

Prin contrast, penitenta adanceste impietrirea victimei. Odata ce plata pentru pacat a fost facuta, pacatul trebuie anulat, prin urmare nimeni nu are dreptul sa ceara mai mult. Multi abuzatori care isi recunosc trecutul considera ca trecutul trebuie uitat si viata trebuie traita doar in prezent. Convingerea cu privire la pacat recunoaste cu smerenie nevoia de har si accepta mahnirea care duce la viata si la o iubire jertfitoare.

Mahnirea care duce la viata este o contopire a amaraciunii care ia nastere din pricina frangerii inimii lui Dumnezeu si a bucuriei dulci de a fi reprimit in bratele Sale. Pocainta diminueaza rusinea, sporeste pasiunea si primeste cu bratele deschise restaurarea. Penitenta amplifica dispretul, diminueaza viata si se opune implicarii.

2. Pocainta si victima abuzului sexual

Orice schimbare interioara autentica va aduce claritatea, dorinta si energia de a face schimbari in comportamentul exterior. Schimbarea interioara include cel putin trei elemente: refuzul de a fi mort, refuzul de a fi neincrezator, refuzul de a dispretui pasiunea. Schimbarea exterioara va arata altfel pentru fiecare om, dar va fi caracterizata de o smerire activa inaintea lui Dumnezeu si de o hotarare mai ferma de implicare vulnerabila in relatia cu alti oameni.

Schimbarea interioara

a) Schimbarea interioara – refuzul de a fi mort. Trairea cu un suflet mort are o semnificatie profunda pentru o victima a abuzului sexual. Pare ceva natural si rezonabil. Amorteste distrugerea lasata in urma de abuzul din trecut, aduce la tacere demonii dispretului si simplifica relatiile din prezent, distrugand dorinta dupa mai mult. Moartea este insa dorinta de a-i priva pe altii de umanitatea noastra daruita de Dumnezeu. Dezumanizeaza relatiile, facand ca raspunsurile date celorlalti sa fie simple automatisme robotizate si mecanice. A trai ca o fiinta moarta inaintea Dumnezeului celui Viu inseamna a spune ca moartea este preferabila unei vieti traite cu El. Alegerea de a-i intoarce spatele Creatorulu vietii.

Refuzul de a fi mort este recunoasterea faptului ca in suflet exista terminatii nervoase la fel ca in trup si ca ele sunt bune. O victima refuza sa fie moarta cand isi acorda permisiunea de a recunoaste si de a simti atat realitatea trecutului, cat si cea a prezentului. Refuzul de a fi mort starneste initial tristete. Cand o victima refuza sa fie moarta, este dezamagita insa nu va recurge la strategii care sa-i amorteasca sufletul. Nu va incerca sa justifice, nici nu va gasi scuze pentru un telefon care i-a cauzat durere. Nu se va invinovati pe ea insasi cand un schimb de politeturi ia locul unei interactiuni mai substantiale pe care si-a permis sa si-o doreasca. Recunoasterea faptului ca este nevrednic si nedemn sa fie moarta ii va elibera sufletul sa infrunte tristetea, jalea si mahnirea si ii va aduce in cele din urma bucuria.

Pe scurt: tristetea este o experienta a dezamagirii. Sentimentele sunt adesea trecatoare, deoarece pierderea nu a fost, de obicei, foarte grava si poate fi inlocuita sau reparata cu usurinta. Jalea, pe de alta parte, este o experienta a tristetii amplificate, implicand pierderea a ceva foarte important, care nu poate fi recastigat sau inlocuit. Mahnirea accepta tristetea si jalea, dar adauga o noua dimensiune: recunoasterea vatamarii produse altora. Este esenta pocaintei. Mahnirea biblica recunoaste pierderea personala, o depaseste si ia in seama ranile celorlalti, generate de capacitatea de a abuza la randul nostru prin comportamente ostile sau defensive.

Tristetea deschide inima fata de ceea ce ar trebui sa fie, jalea deschide inima fata de ceea ce nu a fost menit sa fie, dar este. Mahnirea frange inima, expunand vatamarea pe care am provocat-o celorlalti ca rezultat al refuzului nostru de a ne baza cu totul pe harul si adevarul lui Dumnezeu. De exemplu, multe victime ale abuzului incep procesul pocaintei, fara ca macar sa-si dea seama, atunci cand recunosc vatamarea si tristetea din relatiile prezente.

Multe victime ale abuzului si-au pierdut copilaria si adolescenta. Nu au invatat niciodata sa se bucure de faptul ca sunt speciale, iubite ca nimeni altcineva si ca sunt o sursa de bucurie pura. Modul in care se percep pe ele insele a fost distorsionat semnificativ de experienta neputintei si disperarii. Orice ar face pentru a inlocui imaginile gresite ale trecutului cu imagini mai biblice, pierderea copilariei, pierderea capacitatii de a se bucura de sine si de altii intr-un mod inocent si neretinut nu pot fi inlocuite, nici recuperate prin parinti surogat sau prin terapie. Jalea nu recupereaza ce a pierdut, dar anihileaza tendinta de a recurge la ura de sine pentru a rezolva chinul pierderii suferite. Jalea expune impietrirea inimii dispretuitoare, inlocuind-o cu tandrete flexibila si cu vulnerabilitate.

Pocainta presupune recunoasterea faptului ca am fost victime lipsite pe nedrept de viata.

Calea mahnirii ce duce la moarte infrunta durerea si promite: „Niciodata nu mi se va mai intampla asa ceva. Am dreptul la viata si nu voi mai fi niciodata privata de ea.” Aceasta abordare a jalei inlocuieste practic dispretul de sine cu dispretul mai profund, orientat spre ceilalti.  In schimb, calea mahnirii care duce la viata, trece de la jalea generata de victimizarea noastra la recunoasterea vatamarii produse celorlalti ca rezultat al alegerii noastre de a trai morti si pasivi.

b) Schimbarea interioara – refuzul de a fi neincrezator. Opusul neincrederii nu este neincrederea, ci grija. Pocainta, sau refuzul de a fi neincrezator, regenereaza dorinta data de Dumnezeu de a purta de grija, de a fi binevoitor, de a mangaia si de a fi preocupat fata de altii. Increderea este conditionata, grija insa nu. A purta de grija inseamna a folosi tot ceea ce suntem pentru binele altora, fara a inalta ziduri care sa ascunda zonele profunde ale sufletului nostru.  Cel mai profund rau infaptuit prin neincredere este impotriva lui Dumnezeu.

Indiferenta de tip caldicel („Pur si simplu nu-mi pasa!”) este mai distructiva pentru o relatie decat ura. Cand copilul credintei, in smerenie, il vede pe Tata plangand in loc sa se razbune, si asteptand cu nerabdare in loc sa-i intoarca spatele, izvorul nesecat al mahnirii si pasiunii incepe sa freamete de viata.

c) Schimbarea interioara – refuzul de a dispretui pasiunea. Pasiunea poate fi definita ca un raspuns profund al sufletului la viata; libertatea de a te bucura si de a plange. Refuzul de a dispretui pasiunea accepta durerea si placerea – mai ales trezirea placuta a simturilor – ca fiind date de Dumnezeu, minunate si vrednice de dorit. Accepta, de asemenea, tristetea si ambivalenta. Teama de pasiune face sa fie aproape imposibila acceptarea unei implicari semnificative din partea celorlalti oameni. Intr-o anumita masura, victima abuzului a trait intr-o lume plata, bidimensionala, la distanta de atingerea umana, de tandrete si pasiune.

Schimbarea exterioara

Comportamentul va fi foarte diferit intre si in cadrul fiecarui stil de relationare, dar scopul este indreptarea tiparelor de autoaparare. Pocainta va avea intotdeauna o caracteristica centrala: apropierea deliberata a inimii umile si infometate de un Dumnezeu care o va primi si o va inalta (Iacov 4:8-10).

Pocainta inseamna confruntarea cu adevarul. Inseamna a gasi liniste in bratele primitoare le lui Dumnezeu, recunoscand minunea de a fi primit cand ar fi de inteles sa fii respins.. Pocainta este un proces care nu se indeplineste odata pentru totdeauna. Este o miscare ciclica, tot mai profunda, care, ca un bulgare de zapada, capata greutate si viteza pe masura ce se rostogoleste. Pocainta deschide inima fata de gustul amar al pacatului si fata de bucuria dulce a restaurarii. Limpezeste simturile intr-un mod care expune depravarea si sustine demnitatea. Trezeste foamea noastra dupa imbratisarea Tatalui nostru si aprofundeaza constientizarea implicarii Sale pline de bunatate. Iar cand suntem atinsi de iubirea Sa intr-un mod profund si adevarat, vom pasi curajos spre privilegiul dulce-amarui de a-i iubi pe ceilalti.

*Rezumat din cartea “O inima ranita” de Dan Allender – speranta pentru adultii victime ale abuzului sexual in copilarie.