Când mă gândesc la un “părinte bun” nu mă refer la părintele perfect și fără greșeli, nici la părintele model care se da mereu exemplu în fața altora, ci la părintele potrivit pentru copilul său, pentru care acest rol este mereu o provocare, dar care își iubește copilul și vrea să-i fie mereu mai bine.

Nu îmi permit să vin cu o rețetă, ci doar cu o experiență. Pentru că în ultimul timp, discutând cu câteva persoane, am realizat că asta a fost și este una dintre cele mai mari lupte pe care trebuie să o duc și una dintre cele mai importante provocări.

Sunt una dintre persoanele care a fost nevoită să învețe mai mult dintr-un exemplu de “așa nu” decât “așa da”. Nu o mai spun cu atâta tristețe, pentru că privesc mai mult din perspectiva de părinte responsabil decât de copil rănit.

Împreună cu soțul meu am avut de învățat din două modele de părinți diametral opuse: cei care și-au supus copiii abuzurilor și cei care i-au sufocat cu prea multă grijă. Le-am pus cap la cap împreună, am căutat avantajele și dezavantajele fiecărui model văzând efectul asupra noastră și am încercat să tragem concluzii pe care să fim dispuși să le adaptăm pe parcurs în funcție de nevoile fiecărui copil. N-a fost un moment însă, ci un proces în care încă suntem implicați. Las mai jos câteva idei practice.

Cum am abordat greșelile (pentru că am greșit mult): le-am recunoscut și am încercat să le îndreptăm. Am învățat să spun “a fost vina mea”, “îmi pare rău, iartă-mă”, “cum crezi că aș putea îndrepta?”. Pentru că nu am vrut să fiu părintele perfect, ci bun.

Alegerile și asumarea consecințelor: pentru că am simțit pe pielea mea ce înseamnă “alegerile mele, consecințele tale” și mi s-a părut nedrept, am vrut să îndrept învățându-i pe ai mei “alegerile tale, consecințele tale”. Indiferent că sunt alegeri bune sau mai puțin bune, ele șlefuiesc mult dacă sunt însușite corect. Și pentru că îi iubesc, am încercat să fiu alături de ei indiferent de cosecinte, să ne bucurăm impreună, sau să le fac greutatea mai suportabilă atunci când s-au lovit de cele negative.

Împlinirea nevoilor: clar nu am reușit să le acoperim pe toate începând de la cele emotionale până la cele materiale. Ba chiar am mai și gafat. Indiferent că sunt greșeli sau pur și simplu lipsuri, am învățat cât de mult contează compensarea. “Nu pot să-ți ofer asta, îți ofer altceva.” Sau “am greșit și nu mai pot da timpul înapoi, dar acum pot să-ți ofer ceva în plus”. Pe de altă parte am încercat să învățăm împreună să facem diferența dintre mofturi și nevoi. Consider că nevoile sunt o necesitate, mofturile un răsfăț. Copiii au nevoie și de una și de alta, în doze potrivite.

Așteptările: am realizat că așteptările mari sunt copleșitoare, iar pentru mine asta a fost o mare provocare, orice rol aș fi avut. A trebuit să învăț să le domolesc atât în ce mă privește pe mine cât și pe ceilalți. Și să-mi asigur copiii că povara așteptărilor mari este a mea, nu a lor. Și strâns legat de asta vine următorul punct.

Iubirea necondiționată. “Indiferent cum ești, ce faci, ce gândești, ce simți… eu te iubesc la fel de mult.” Aici cred că nu sunt prea multe de spus, fiecare știe sau mai bine zis simte cum să-și iubească necondiționat copilul.

Libertatea de exprimare: poate pentru că mie mi-a lipsit, am ținut atât de mult la ea. Chiar dacă de multe ori copiii îmi păreau nepoliticoși și lipsiți de respect (la adresa mea), am realizat cât de important este să-i las să se exprime, chiar dacă uneori aveam senzația că m-a lovit ceva direct în moalele capului. De exemplu mi-a prins tare bine curajul lor de a-mi expune greșelile, pentru ca astfel să reușesc să le conștientizez și să le repar. Însă aici am avut mult de lucru cu acea graniță foarte subțire între libertatea de exprimare și bunul simt, nu doar față de mine cât și față de ceilalți. Și ca să păstrez și ce am primit bun în copilărie, libertatea în general, am încercat să învățăm împreună să o folosim in mod constructiv, nu distructiv.

Conflictele: și aici am avut și încă avem o mare problemă. Au fost cele mai multe momente în care aveam impresia că sunt fix ca părinții mei atunci când țipam la copii. Parcă ceva mă lovea brusc și îmi venea mereu în minte gândul “sunt ca tata” și din acel moment încercam să redevin eu. Nu, nu sunt ca tata și mă opresc. Nu sunt ca tata și îmi cer iertare. Nu sunt … nu sunt și nu trebuie să fiu așa. Iar de la mine vor învață copiii mei. Am avut însă multe etape și nu toate meritele îmi aparțin, pentru că multe s-au reglat pe parcurs și în funcție de alții, inclsiv conflictele cu ei (în speciali cu prietenii și colegii unde apar inevitabil). Și am încercat pe cât posibil să nu mă bag, numai atunci când erau în pericol, iar faptul că s-au descurcat singuri de cele mai multe ori le-a crescut atât încrederea in ei cât și capacitatea de a gestiona emoțiile si conflictele.

Distanța față de copil: aici mă refer la echilibrul între nevoia lui de intimitate  (libertate) si de siguranță (sau protecție). Să nu fie nici neglijat, nici sufocat.  Pentru că nu este o extensie a noastră să fie mereu lipit de noi și are nevoie de o anumită libertate care crește progresiv odată cu vârstă, dar în același timp are nevoie și de apropierea noastră cu tot ce presupune asta. Nevoia de siguranță este una dintre nevoile de bază pentru ca orice om sa se dezvolte armonios. Deși nu-mi iese mereu, încerc să merg pe principiul: sunt aici pentru tine ori de câte ori ai nevoie de mine.

Sinceritatea: am fost o mincionoasă, de cele mai multe ori ca să-mi acopăr greșelile pentru care eram pedepsită. Sporirea pedepselor din partea părinților (să mă corecteze) n-a fost o idee care să prindă la mine, pentru că nu m-au ajutat să fiu mai cuminte, ci să mint mai cu stil. Și pentru că am vrut să evit asta în relația cu copiii, am încercat să le apreciez sinceritatea și să le descurajez minciunile. Le-am explicat iar și iar că situațiile complicate pot fi mai ușor gestionate și greșelile îndreptate atunci când sunt sinceri și știm mai bine ce avem de făcut. Sinceritatea a fost punctul de plecare pentru a învața să facem diferența între oamenii reali și imaginea lor după care cei mai mulți se asund, o problema reală cu care fiecare dintre noi ne cofruntam. Am învățat că sinceritatea clădește încrederea, iar încrederea clădește relația. Și ne dorim ca relația să fie pe primul plan, abia apoi celelalte rezultate care vin la pachet cu educația.

Nu suntem părinții perfecți, dar ne străduim să fim părinții reali, cu limitele și eșecurile noastre dar și cu toată dragostea și grija față de copii și de oameni.

Sunt doar câteva idei și poate nu cele mai semnificative, dar cele care mi-au venit în minte și de care ne-am lovit cel mai des. Nu știu cum să închei, pentru că zilnic apar noi provocări, însă ne rugăm lui Dumnezeu pentru înțelepciune și discernământ pe lângă dragostea pe care o avem pentru copii. Și oameni lângă noi care să ne tragă de mânecă sau cu care să ne sfătuim atunci când nu suntem pe drumul cel bun.

Aș vrea să repet ideea de la început și anume: ceea ce am scris nu este o rețetă și nici un model, ci o experiență în plină desfășurare care imi doresc să dea speranță și altor părinți.