Cu greu îmi găsesc cuvintele potrivite în amalgamul de emoții, gânduri și trăiri de care am parte în ultima vreme. Am scris mult despre tata și impactul în viață mea, însă acum simt că sfârșitul lui marchează încheierea unui capitol, pe lângă încheierea unei vieți.

Acum știu cum s-a încheiat povestea noastră: nu la mormânt, nu lângă sicriu, ci într-un salon de terapie intensivă ținându-l de mâna. Ne-a dat Dumnezeu timp și har, să fie conștient și să putem vorbi. Și cel mai important a fost că El mi-a ascultat rugăciunea pe care o rosteam de ani de zile: să reușesc să-l văd prin ochii Lui. Și l-am văzut.

Când am intrat pe ușa salonului m-a cuprins o compasiune pe care n-am mai simțit-o niciodată pentru el. Și cu durere trebuie să recunosc faptul că n-am simțit niciodată ceva pozitiv față de el, ci doar durere, frică, furie, frustrare, neputință, disperare, groază… A fost pentru prima dată când sentimentele negative au dispărut și au fost înlocuite de ceva pozitiv. Mi-am dorit din toată inima să pot să fac ceva să-i fie bine. Să-i fie măcar un pic mai bine… L-am întrebat cum se simte, l-am ascultat, l-am îmbrățișat, i-am spus că-l iubesc și că îi sunt alături chiar dacă de la distanță, că îmi doresc să-i fie bine și că mă rog pentru el. L-am mângâiat pe frunte și am plâns alături de el.

Da, a plâns și el, și nu e pentru prima dată, deși nu a zis nimic din ce mi-aș fi dorit să spună. Am sperat că i-a spus măcar lui Dumnezeu, să facă pace cu El. Nu știu dacă s-a întâmplat asta până la final. Dar ce știu cu siguranță este că mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea: să-l văd prin ochii Lui. Să-l pot privi cu dragoste și compasiune, fără urmă de resentimente și să simt că l-am iertat pe deplin. De acum nu va mai fi nevoie să-l iert, pentru că nu mai poate să mă rănească.

Nu știu dacă această întâlnire a avut un impact asupra lui, așa cum nu știu dacă prin tot ce am făcut de-a lungul timpului a mișcat ceva în el și a contat, dar știu că a contat pentru mine! A mai schimbat ceva în mine în bine, a mai vindecat puțin, a mai ridicat o povară, a scris un sfârșit diferit față de cum a fost povestea noastră.

Și nu, nu a fost despre mine, puterea mea, sau bunătatea mea sau orice altceva, ci a fost despre El. Despre ce a schimbat El în mine, despre cum a gestionat situația, despre cum a aranjat totul, despre cum ne-a dat timp și har, cu care fiecare a făcut ce a putut.

E trist să plâng mai mult pierderea unui tată pe care nu l-am avut niciodată, decât cel care a fost. Rămân în urmă toate amintirile despre o realitate în care lucrurile rele nu le anulează pe cele bune, dar nici invers.

Mi-e greu să scriu o încheiere, pentru că vor mai urma schimbări. Povestea s-a încheiat, dar procesul nu. A fost lung, a fost greu, dar L-am simțit pe Dumnezeu aproape cu toată dragostea Lui și asta a contat cel mai mult.