Cea mai mare provocare a vieții mele a fost să devin ceea ce n-am avut de unde să învăț: mamă bună și iubitoare pentru copiii mei. Chiar dacă eu am avut prea puțin parte de așa ceva și am avut de învățat mai mult cum să nu fiu că mamă, decât cum să fiu. Dacă nu mi-aș fi legat inima de dragostea lui Dumnezeu, nu cred că aș fi învățat vreodată iubirea. Nu, n-am fost ca ea (deși de multe ori îmi dădea târcoale gândul ca voi ajunge la fel), dar am avut greșelile mele, personalizate.

Luna martie este grea pentru mine ca și fiică, dar frumoasă ca și mamă. Ca fiică îmi este greu pentru că mama atunci își revendică drepturile și își amintește că exist. Mi-aș dori să mă sune și ea de ziua mea, să mă întrebe din când ce fac și dacă sunt bine, să-și iubească nepoții, să simt că ii pasă. Aș vrea să nu îmi atribuie mie eșecurile relației noastre, iar ei doar reușitele. Încerc să mă împac totuși cu ideea că nu o pot schimba, dar în schimb o pot iubi. Îmi mut focusul de pe dragostea pe care mi-aș dori să o primesc, pe cea pe care îmi doresc să o ofer: n-am avut cea mai bună mama din lume? Îmi doresc să fiu eu una. Știu că nu sună bine cuvintele astea, mi-aș fi dorit și eu să am situația ideală sau cel puțin una normală, dar realitatea ne lovește peste ochi de cate ori nu vrem să o vedem.

De ziua mamei, băiețelul meu mi-a făcut cea mai frumoasă declarație de dragoste: “mami, ne-a pus la școală să facem o lista cu motive pentru care vă iubim și motive pentru care vă mulțumim. Eu am ales doar motive de mulțumire, pentru că altfel ar suna ca si cum te iubesc doar dacă faci anumite lucruri pentru mine, iar eu te iubesc oricum”. M-am topit. Nu are încă nici 10 ani și gândește așa de profund. După activitatea de la școală în care am sărbătorit împreună ziua mamei, primul lucru pe care mi l-a spus pe drum a fost: “mami, mi-a fost milă de tine ca n-ai amintiri frumase cu mama ta, știu că pentru tine e un subiect dureros.” M-am topit încă o dată. I-am explicat că și eu am amintiri frumoase cu mama, destule. Cu atât mai mult cu cât atunci când eram copil nu percepeam realitatea așa cum se întâmplă acum, ca adult. Și mama ne citea povesti (avea talentul să povestească de parcă asistam la o piesă de teatru – și acum îl are), ne scotea la plimbare, se juca uneori cu noi. De multe ori o copleșeau problemele și înțeleg că nu avea resurse pentru toate, poate așa cum și-ar fi dorit.

Văd asta în primul rând la mine. Ani de zile, când mi-au fost mai mici copiii, m-am simțit vinovată față de ei că toată energia mea și resursele mele mergeau spre părinți și problemele lor. Am simțit că mi-am neglijat copiii, că le-am furat dreptul de a avea o mama veselă, că n-am investit în ei cât mi-aș fi dorit și cât aș fi putut. Și totuși am niște copii extraordinari. Îi iubesc și mă iubesc. Am reușit cumva să construim relații autentice. Dar stiți ce-i extraordinar în toate astea? Că văd meritul lui Dumnezeu. Eu atât de mică și El atât de mare. N-aș putea să vin niciodată cu o rețeta despre câte am făcut eu ca mama, dând sfaturi altora, ci să vorbesc despre eșecurile mele pe care le-a copleșit Dumnezeu cu binecuvântări.

Când mă întreabă cineva ce-am făcut de am așa copii faini, le spun că prea puțin. Este meritul lui Dumnezeu, nu al meu. A compensat atât de bine toate neajunsurile mele, ba chiar a făcut mult mai mult decât aș fi putut să fac eu vreodată cu toate cărțile de parenting citite, cu tot instinctul matern și dragostea mea necondiționată, cu toate resursele pe care le-aș fi avut și valorificat la maxim. Și mă bucur că este așa, pentru că îmi este tot mai clar cui ar trebui să îi atribuim orice merit ca părinți: Lui. Asta nu înseamnă că noi nu ar trebui să facem nimic, ci să-L lăsăm pe El să ne inspire și să ne folosească in rolul de părinți pentru binele copiilor noștri. Este singurul sfat pe care îmi permit să-l dau pentru că știu că funcționează..