A fost un an al frangerii și al renașterii.

Un an al disperării și al vindecării.

Un an al durerii și al iubirii.

Un an al revelației.

Mi-am dat seama că nu putem noi suferi cât poate Dumnezeu vindeca.

Nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu ierta.

Nu putem noi plânge cât poate El alina.

Nu putem noi sta indiferenți cât poate Dumnezeu iubi.

Am învățat că în cel mai greu întuneric, lumina devine orbitoare, în cea mai grea încercare dragostea devine copleșitoare, din cel mai cumplit coșmar se poate naște cel mai frumos vis.

Dumnezeu nu vrea să ne zdrobească pentru ca să ne pedepsească, dar folosește asemenea experiențe să ne modeleze și să ne folosească, iar uneori cât de târziu înțelegem asta! Din cele mai chinuitoare clipe se pot naște cele mai arzătoare rugăciuni, și din fiecare exieriență dureroasă El poate scoate ceva bun, pentru că Dumnezeu își ține întotdeauna promisiunile chiar dacă nu când vrem noi, ci când consideră El că este mai bine pentru fiecare.

Și nu sunt doar cuvinte. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să simt ceea ce știam așa de bine de-o viață întreagă și în sfârșit îmi vorbește sufletul, nu doar mintea. Și m-a învățat că nu poate turna în el ceva curat până nu scoate de acolo tot ce-i putred. Am simțit cât de mult înseamnă adevărul care eliberează si ce mult contează să te abandonezi în mâna Lui, învățând să trăiești prin credință.

Urmează un an al speranței că indiferent prin ce vom trece, o facem împreună cu Dumnezeu, iar asta aduce liniște și încredere.

–

Cuvintele astea le scriam acum un an. De atunci chiar a urmat anul speranței, anul în care Dumnezeu mi-a dat asigurări și reasigurari că sunt în mâna Lui, în planul Lui, în inima Lui, in dragostea Lui. Au fost și momente grele, dar când Îl simți pe Dumnezeu acolo, trăiești și vezi totul din altă perspectiva. Merită!

PS: Poza mi se pare foarte sugestivă.