Cu atât mai mult cu cât pretenția asta să vină din partea abuzatorului care îi cere victimei să pretindă că totul este bine. Știu că de multe ori o cere societatea, o cer apropiații, o cer cei care au puterea să decidă, dar când o cere tocmai abuzatorul, cel mai puțin îndreptățit să facă asta, este crunt, dureros, inuman, imoral, nedrept…
E ca și cum îi ceri să retrăiască la nesfârșit aceeași traumă în timp ce așteaptă vindecarea.
Din nefericire, mai direct sau mai tacit, multe victime aleg să tacă și să pretindă că nu s-a întâmplat, tocmai din cauza presiunilor din exterior. Dar una e să taci, alta e să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, totul e bine și poți avea o relație normală cu abuzatorul. Că tu ca victima ești fericită să-l ai alături, să-l auzi, să-i vorbești (să ai mare grijă cum îi vorbești, că altfel devine agresiv), să-l faci parte din viața ta ca și cum ar fi o binecuvântare, nu un coșmar.
Este greu până să-l mai și numești „tată” după tot ce s-a întâmplat, dar el pretinde iubire, recunoștință, empatie, grijă, și dincolo de toate să nu-i amintești vreodată trecutul, ce a făcut și cine este în ochii tăi. Că se întoarce împotriva ta că un tăvălug: amenință, jignește, manipulează, șantajează, distorsionează realitatea și apoi te acuză pe tine că o faci.
Când eram copil, cel mai tare nu m-au durut bătăile lui până lesinam, nici amenințările răcnite printre dinți, ci îmbrățișările care veneau după toate astea. Felul în care mă privea și îmi cerea să-l îmbrățișez și să-i spun că-l iubesc. Chiar și-atunci nu-l urăm pe el, ci mă uram pe mine pentru că cedam și nu aveam puterea să lupt. Că fac asta împotriva a ceea ce simțeam, dar așa am reușit să supraviețuiesc.
Acum nu mai pot. Nu mai vreau.
Nu trebuie să fie povara mea mai mult decât povara lui. Responsabilitatea mea mai mare decât responsabilitatea lui.
Mi-a furat copilăria și mi-a răpit inocența, dar cu toate astea am fost dispusă să-l iert și să reparăm împreună. Greu, tare greu am acceptat că nu am cu cine și nu mai există „împreună”. Dar nu mai sunt un copil căruia să-i fie frică de el și să se prefacă, pretinzând că nu s-a întâmplat nimic și totul e bine cu noi. Nu doar pentru că am obosit, ci pentru că mă doare. Și durerea asta simt că nu mă lasă să mă vindec suficient, atâta timp cât răscolește-n mine tot trecutul.
Am ales să stau departe și să-l țin la distanță nu ca să-i fac lui rău, ci să îmi fac mie bine.
Pentru că acum pot să aleg și am dreptul să o fac.
Related Posts
