Ani de zile m-am invartit in cercul suferintei facand pasi marunti intr-o directie pe care nu o percepeam foarte clar. Unii m-au ajutat, altii mi-au consumat si putinele resurse pe care le mai aveam. Am ajuns intr-un punct mort din care aveam impresia ca nu voi mai iesi niciodata. Parintii mei treceau prin probleme si aveam impresia ca e responsabilitatea mea sa le rezolv, dupa care ma simteam vinovata fiindca nu reuseam. Am ajuns sa cred ca ceva e in neregula cu mine, pentru ca straduintele mele nu aveau efect asupra lor, in schimb ma afectau pe mine. Am apelat la ajutor specializat care sa ma ghideze pas cu pas asa incat sa ma pozitionez corect atat fata de parinti, cat si fata de Dumnezeu.

A fost atat de greu sa constientizez abuzurile si sa renunt la iluzia ca am crescut in familia perfecta, cu atat mai mult cu cat aveam impresia ca Il supar pe Dumnezeu chiar si gandind toate astea.  Cu greu am reusit sa le accept si sa vorbesc despre abuzul fizic si emotional sau neglijare. Am trecut de la negare, la furia ca mie chiar mi s-au intamplat toate astea. Eram furioasa atat pe ei, cat si pe mine ca nu am vazut realitatea mai devreme. Ca sa ajung la vindecare a fost nevoie sa-i confrunt, sa-i iert, sa invat sa pun limite sanatoase in relatii si sa-mi vad trecutul intr-o noua lumina: cea reala.

Pe principiul “ce nu stii, nu te afecteaza” am crescut fara sa stiu nimic despre abuzul sexual, pentru ca mi s-a intamplat la o varsta la care mintea nu este capabila inca sa stocheze amintiri. Insa am vazut efectele. Desi am parcurs pasii spre vindecare pentru celelalte abuzuri, aveam inca o durere surda in suflet de care nu puteam scapa, nu reuseam sa o identific si nici nu intelegeam de unde vine. Imi doream sa aflu ce se intampla si nu stiam de unde sa incep.

Primul pas a fost pocainta sincera. I-am strigat lui Dumnezeu ca nu mai pot si abandonez totul in mana Lui. Ramasesem fara solutii, fara putere, fara speranta, fara bucurie, fara nimic. As fi vrut sa spun ca sufletul meu era gol, insa el era plin de reziduri. Unele le mai curatasem cu timpul, dar inca era ca un vulcan gata sa erupa si din cand in cand scotea fum, anuntandu-ma ca ceva clocoteste inauntru. Sau ca un baraj imens in care fiecare picatura de ploaie ameninta sa cedeze si sa se reverse necontrolat, maturand totul in cale. Mi-am cerut iertare ca apelez la El doar dupa ce epuizasem toate celelalte solutii, in loc sa fie invers. Toata viata am crezut ca sunt destul de puternica sa ma descurc singura si sa rezolv tot, apoi cand am simtit ca nu mai pot, am cerut ajutor oamenilor si abia in ultimul rand lui Dumnezeu. Ma simteam vinovata si rusinata, pentru ca Il cunosteam asa de bine si aveam incredere in El asa de putin.

L-am rugat sa-mi dea un semn, orice, numai sa Il simt langa mine si sa stiu ca ma asculta. Nu ma gandeam la nimic anume, cu atat mai putin la minuni, insa felul in care a lucrat chiar a fost o minune: de cand mi-a descoperit abuzul si pana m-a eliberat.

L-am rugat sa-mi ridice povara, sa-mi elibereze sufletul de pacat, durere, deznadejde, neputinta, indoieli si tot ce era putred inauntru. L-am rugat sa ma ajute sa invat sa traiesc prin credinta si sa preia El controlul asupra inimii si vietii mele. Sa fiu dependenta de El, nu de ingrijorari. Si ce mi-am dorit cel mai mult a fost sa Il simt, cel putin la fel de mult pe cum Il cunosc. Sa-L simt ca ma iubeste, nu doar sa stiu ca ma iubeste. Sa am relatia aia vie cu El, nu una la distanta in care sa stiu ca este undeva acolo si pot sa merg la El ori de cate ori am nevoie.

Nu-mi amintesc sa fi avut alte cereri mai complicate, doar mai multe lacrimi. A fost pentru prima oara dupa multa vreme cand am reusit sa plang singura si sa ma descarc. Am simtit pe pielea mea ce inseamna blocajul emotional, ani de zile. Simteam ca ceva se schimba. Am spus cuiva din biserica sa se roage pentru mine, fara sa stie prea multe, doar ca simt o durere in suflet care imi afecteaza relatia cu Dumnezeu, cu oamenii si implicit viata.

Apoi s-a intamplat miracolul prin care am aflat de abuz. Mi-a luat ceva timp sa procesez, sa cercetez, sa adun informatii, sa am confirmari in timp ce ma luptam cu incertitudini. Dupa ce Dumnezeu a intervenit direct, aducandu-mi abuzul din subconstient la suprafata si practic retraind toata experienta, a continuat minunile si prin oameni. Punand detaliile cap la cap, n-am avut alta solutie decat sa infrunt adevarul si sa-l accept, oricat era de dureros. Cred ca a fost cel mai greu pas, pentru ca multa vreme am mai avut momente de incertitudini, insa au fost doar momente. Stiam adevarul, desi mi-as fi dorit sa fie altul. Ma consolasem cu ideea ca desi am suferit toate celelalte abuzuri, macar de cel sexual am scapat si de fapt n-a fost asa, iar acum trebuia sa o iau de la capat cu ceea ce parea cea mai grea lupta.

Cea mai mare minune a fost eliberarea. Desi in prima faza am fost socata, a urmat o succesiune rapida de emotii: de la furie la scarba, neputinta, deznadeje, teama, durere si multe altele, dar am simtit in acelasi timp ca ma eliberez de cea mai grea povara. Ma gandeam ca mintea imi joaca feste, in mod normal dupa asemenea descoperire ar trebui sa ma simt mai rau, nu mai bine. Am mai lasat sa treaca o vreme sa-mi clarific sentimentele si pe masura ce trecea timpul, ma simteam tot mai golita de durere si mai plina de pace. Unul dintre raspunsuri m-a ajutat sa inteleg ca nu m-as fi putut simti eliberata de o povara inchipuita. Deci totul era real. Si cu trecerea timpului am avut tot mai multe confirmari. Si timpul la care mi-a descoperit totul a fost cel mai potrivit, pentru ca deja se vindecasera ranile celorlalte abuzuri.

Dar cel mai real a fost ceea ce s-a intamplat in sufletul meu. Pe masura ce ma eliberam de durere, Dumnezeu ma umplea de pace, de incredere ca totul este in mana Lui si El imi conduce fiecare pas. Am inceput sa-I simt dragostea. Atat de intens incat ma simteam (si inca ma simt) coplesita. Imi rascolea fiecare particica din suflet si nimic nu ramanea neatins. Si tot ce atingea, vindeca. Si inca mai vindeca, pentru ca sunt constienta ca este un proces indelungat. Vindecarea este experienta cea mai profunda si despre care imi este cel mai greu sa vorbesc, pentru ca ma rascoleste adanc.

Coplesita de dragostea Lui, am inceput sa vad mai clar minunile din viata mea. Daca pana atunci ma concentram pe durere, dintr-o data mi-a schimbat perspectiva. Mi-am dat seama unde sunt prin harul Sau si unde puteam sa ajung daca n-ar fi avut grija toata viata de mine. Am simtit ca motivele de recunostinta depasesc durerile. In lumina calauzirii Lui, mi s-a clarificat totul si am gasit raspunsuri chiar si la intrebari pe care nu mi le-am pus niciodata. Atat de coplesita am fost de bunatatea si dragostea Lui, incat am simtit nevoia sa o dau mai departe si primul om spre care m-am indreptat a fost tata. Il confruntasem deja cu celelalte abuzuri (cu ani in urma) si il iertasem, dar abuzul sexual era cel mai grav. Nu stiam daca am puterea sa fac asta, dar m-am rugat mult, timp in care nu am avut nici o tangenta cu el. Asa am simtit, ca am nevoie sa ma linistesc eu mai intai si abia apoi sa fac ceva in privinta lui.

Si aici Dumnezeu m-a ajutat mult, atat direct cat si prin oameni. Oameni cu care am putut discuta despre toate astea, dar si oameni care nici n-au stiut ca au un rol important in toata aceasta situatie. Am reusit sa-l iert in timp, pe masura ce Dumnezeu lucra atat la mintea cat si la inima mea. Un prim pas a fost faptul ca am constientizat ca este bolnav. Tata era si este un om bolnav si tulburat, care a stiut sa se ascunda foarte bine si sa-si creeze o imagine aproape impecabila. Tata era doar o iluzie. Cel care se ascundea in spatele mastii era cu totul altcineva care nu avea nimic in comun cu adevarul. In momentul in care am aflat adevarul, m-am eliberat. Iluzia tatalui se spulberase. Omul bolnav era demn de mila, poate nici el n-ar fi vrut sa fie asa. Mi-am pus problema daca relatia lui cu Dumnezeu era reala sau falsa si avea nevoie de pocainta adevarata. Am decis sa-l iert, dar am ales sa nu-i incurajez atitudinea. Pentru ca cea mai mare problema era pocainta lui, pe care o doream din tot sufletul.

Dar trebuia sa si-o doreasca si el. Este greu sa ierti pe cineva care nu vrea sa fie iertat. Cand m-am simtit in stare sa vorbesc cu el, cineva mi-a trimis o predica in care se vorbea despre iertare. Initial mi-am dat seama ca nu mi-a zis nimic nou ci doar mi-a confirmat inca o data ca l-am iertat. Apoi am avut o revelatie: trebuie sa-i spun si lui. Gandindu-ma la faptul ca urma sa il confrunt, mi-am schimbat perspectiva de la pacat la iertare, spre pocainta. Si mi-a disparut groaza de a vorbi cu el. Chiar daca nu a fost o discutie usoara, am fost calma si plina de pace (iar cine ma cunoaste, stie ca in general nu sunt asa). Nu insist pe aspectul asta pentru ca nu a fost meritul meu, a fost inca o minune pe care Dumnezeu a facut-o.

De la el nu am avut asteptari. Am vrut doar sa stie ca am aflat ceea ce credea ca nu voi sti niciodata, ca l-am iertat si ca imi doresc sa se pocaiasca. Sa isi reabiliteze relatia cu Dumnezeu asa incat sa-si poata reface si relatiile cu cei apropiati. Nu am conditionat iertarea, pentru ca stiam ca orice dorinta as avea din partea lui, nu se va indeplini. Din nefericire pentru el, inca nu vad nici un rezultat. Din fericire pentru mine, aceasta experienta m-a schimbat pe mine ca om, mi-a schimbat viata si mai ales perspectiva asupra relatiei cu Dumnezeu. M-a restaurat, chiar daca inca mai are de lucrat. Si am realizat ca dincolo de vindecare, imi doresc schimbare si transformare totala a inimii si a vietii. Sa-mi modeleze Dumnezeu sufletul dupa chipul si asemanarea Lui.

Privind in urma, toata aceasta experienta a fost o binecuvantare si toata viata mea a fost o minune. Pot sa descriu mai degraba in lacrimi decat in cuvinte, pentru ca niciodata n-am fost omul care sa spun ce nu simt, insa nici sa fiu capabila sa transmit tot ce simt. De aceea nu le priviti doar ca pe niste simple cuvinte, ci ca pe bucati din sufletul meu.

Dumnezeu a avut cel mai impotant rol, dar m-a binecuvantat si prin oamenii care au fost alaturi de mine in toata lupta asta. Prin cei din familie, biserica, prieteni si oameni pe care mi i-a scos in cale pentru un moment sau pentru o viata. Si am invatat ca vindecarea nu vine niciodata singura, ci aduce cu sine restaurare, eliberare, speranta, incredere, bucurie, pace si o inima atinsa de iubirea lui Dumnezeu. Atingere care nu lasa nimic neschimbat.